OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“, Bucuresti (Sala Izvor)
Sase personaje in cautarea unui autor
de Luigi Pirandello
Traducere de Alice Georgescu, adaptare de Liviu Ciulei
Regia si decorul: Liviu Ciulei
Costumele: Smaranda Branescu
Cu:
Personajele: Victor Rebengiuc, Camelia Maxim, Maia Morgenstern/Andreea Bibiri, Tudor Aaron Istodor, Adina Mirea/Beatrice Paraschiv, Leonard Gogarla, Dana Dogaru

Actorii: Ion Caramitru, Dan Astilean, Mirela Gorea, Julieta Strambeanu Weigel, Anca Androne, Anca Sigartau, Marius Capota, Valentin Popescu

Tehnicienii: Mihai Bisericanu, Teodor Danetti, Profira Serafim, Marius Chivu, Emanuel Parvu, Vladimir Anton, Mihai Danila, Viorel Stoichi, Gheorghe Tecioiu, Cristian Apostol, Ovidiu Balanica, Dorin Radu, Valentin Marsu, Eugen Zaharia, Florian Sasu, Daniel Constantinescu, Corneliu Gheorghe, Alex Miscencul, Oleg Miscencul


In ciuda aparentelor si a convingerilor foarte multor cititori, specializati sau nu, ai lui Pirandello, Sase personaje in cautarea unui autor nu e o piesa tipica pentru dramaturgia lui – motiv, s-ar putea spune, pentru care e si, probabil, cel mai modern text pirandellian si unul dintre putinele care, speculat in substanta sa, s-ar putea transforma intr-un fascinant discurs despre lumea (si teatrul) de azi. Si asta, profitind din plin de cursivitatea si savorile traducerii lui Alice Georgescu, folosita de Ciulei in montarea de la Bulandra.

Ce-ar fi daca Sase personaje... n-ar mai fi o piesa despre incapacitatea teatrului de a reproduce viul realitatii, despre iluzie si esecul ei, si ar fi una despre brusca irumpere a faptului divers (ca tema teatrala) intr-un teatru intretinut artificial in iluzia celui de-al patrulea perete? Povestea cu care vin cele sase personaje e o dramoleta dintre acelea pe care le auzim zilnic la Monica sau Iarta-ma, atit de banala in mantia ei de tragedie prabusita in derizoriu, c-ajunge sa se invecineze cu fictiunea. Dar are ceea ce teatrul declamarii si al marilor teme a pierdut: carnalitate, frustete, capacitatea de a-si conecta emotional privitorii. Sase personaje... e momentul in care mostenirea commediei dell’arte isi ia revansa de substanta la Pirandello si cel in care el, Pirandello, are subtila revelatie a felului in care teatrul isi poate regasi suflul (si-o va face in dramaturgia sfirsitului de secol XX): intorcindu-se pe strada, la concurenta, am spune acum, cu marele ei ochi reflexiv, televiziunea.

Sase personaje in cautarea unui autor poate prea bine fi citita ca reproducerea unei ciocniri a civilizatiilor, a conflictului, pentru care scena romaneasca e un minunat exemplu, dintre un teatru al entertainment-ului si unul al meditatiei (sociale), dintre doua moduri antagonice de a gindi teatrul, de a vorbi teatrul, de a face teatrul (desi jocul diferit al Actorilor si Personajelor nu e puternic marcat la Ciulei, exceptindu-i, partial, pe Rebengiuc si Andreea Bibiri, limbajul lor e evident scindat). Daca tapetul din camera unde e „traficata“ fiica vitrega trebuie sa aiba o anume culoare si un anume model, nu e dintr-o confuzie (realitate-fictiune) pe care-o fac Personajele, ci pentru ca un anume tip de teatru – teatrul faptului divers – isi genereaza propriul spatiu, neidentificabil cu cel al teatralitatii „traditionale“. Nici aparitia fizica a eroilor unui astfel de teatru nu poate fi confundata. Imbracind Personajele in negru, sub pretextul doliului, Pirandello le aduce de fapt in scena in nuditatea lor, caci negrul este o non-culoare in teatru.

„Miza“ textului pirandellian nu e inerentul esec al teatralitatii in sine, ci un posibil raspuns la provocarile aceleiasi teatralitati in forma ei, mai mult pervertita decit mostenita in secole. Si intinzind inca mai mult coarda lui Pirandello, ceea ce aduc in „templul Thaliei“ cele sase Personaje, cu nevoia lor de exorcizare prin teatru a dramei cotidiene, aduce periculos de mult (si neasteptat pentru un text al anilor ’20) cu provocarea, sa-i spunem, performativitatii – caci singurul spatiu in care teatrul si realitatea se pot intilni, raminind fiecare el insusi, este performance-ul. Oare cum ar fi ca Pirandello, fara s-o fi vrut, sa fi scris o piesa despre infringerea teatralitatii, performance si teatrul faptului divers?...

Inapoi, cu regret, de pe culmile speculatiei, sigur ca nu aceasta (daca s-ar putea un astfel de spectacol „despre“ Pirandello) e montarea lui Liviu Ciulei de la Bulandra; spectacolul lui Ciulei e o fresca de epoca despre teatru ca iluzie fara stralucirea vietii – de aceea aparitia de dupa oglinda a lui madam Pace e, la rindu-i, o scamatorie fada. Pirandello nu e, la Ciulei, dramaturgul descult, pornit sa caute teatrul in piata, ci autorul-filozof, meditind la soarta, damnata, a teatrului, iar spectacolul – in care singurul element de realitate sint luminile – e o descompunere nu a mirajului scenic, ci a butaforiei, a pinzelor si rigipsului. E intilnirea dintre o (capod)opera a teatralitatii si un maestru al reteatralizarii – si e ca si cum ai arunca o privire peste ani si o intreaga istorie a teatrului. Nu numai structura montarii lui Ciulei, decorul si costumele, ci si jocul actorilor reproduce acest salt temporal (cu toate ca, nu intotdeauna constienti de asta, multi dintre ei isi joaca propriul, trist, destin actoricesc). Spectacolul de la Bulandra e o intilnire, reconfortanta si, in acest timp al vietii noastre, necesara cita vreme nu e investita cu valente inaugurale, cu o istorie altminteri recuperabila doar din carti si schite de scenografie. O istorie benigna care nu e a lui Pirandello (desi spectacolul tine de clasicismul pirandellian), ci a spectacologiei romanesti postbelice, dar nu post-milenare.