OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Daca, in 30 ianuarie 1975, Carol Litvin a dirijat, pentru prima oara la noi, in concert, opera Macbeth de Verdi, la pupitrul Orchestrei de Studio Radio, beneficiind de o distributie alcatuita din solisti exceptionali ai Operei – Octav Enigarescu, Magdalena Cononovici, Gheorghe Crasnaru, Corneliu Finateanu, Antonius Nicolescu –, iar in 2005, din nou la Sala Radio, am reascultat partitura in care rolul titular a fost interpretat de eminentul bariton Eduard Tumagian, acum, Opera Nationala a oferit, in aceeasi formula concertanta, creatia verdiana (in ziua in care ar fi urmat sa fie, de fapt, prezentata premiera in montarea regizorului Petrica Ionescu, aminata, se pare, pentru luna mai, in Festivalul Shakespeare), continuind intentia de reimprospatare repertoriala, desi anticiparea unui asemenea eveniment printr-o serie concertanta ce epuizeaza toate distributiile diminueaza substantial interesul publicului pentru viitoarea productie, a carei singura noutate ramine, astfel, doar in sfera vizualului.

Extrem de dificila, dar cu o muzica dramatica si cuceritoare, opera a fost lucrata, inca din luna decembrie, cu o concentrare aparte, astfel incit si corul (pregatit exceptional de maestrul Stelian Olariu), si orchestra au sunat excelent, sub bagheta dirijorului Iurie Florea, de aceasta data fara urma de decalaje sau imprecizii (trecind peste scaparile de la suflatori sau intrarea ratata a unui solist), iar rolurile principale au fost sustinute de glasuri cu adevarat impresionante, intreaga echipa solistica fiind, de altfel, destul de omogena. Cu siguranta, insa, baritonul Serghei Murzaev (din Rusia) a uimit si incintat prin timbrul generos, amplu, prin frazarea si intentiile expresive bine conturate, iar soprana Sorina Munteanu a convins inca o data ca este cea mai buna soprana dramatica pe care o avem, etalind, intr-o scriitura care i se potriveste de minune, si generozitatea glasului de o calitate deosebita, si atentia cu care conduce linia si interpretarea in raport cu trairile eroinei, si stralucirea metalica, dar si acutul spectaculos, realizind astfel un cuplu ideal alaturi de oaspetele care, sincer, a depasit cele mai optimiste asteptari.
in Macduff, tenorul Marius Manea a fost corect, o surpriza placuta fiind insa tinarul Liviu Indricau care, in Malcolm, in ciuda emotiilor, a reusit sa demonstreze ca poate fi un tenor de reala perspectiva, cu glas frumos si aplomb; excelenta mezzosoprana Antonela Birnat a avut interventii din pacate prea scurte, dar elegant realizate (Doamna de companie), basul Horia Sandu a rezolvat onest rolul Banco, asemeni basului Stefan Schuller (Doctorul), dar cu rezerve Ionut Gavrila, foarte bun fiind insa Stefan Petrescu, un baiat deosebit de muzical, cu un glas care, poate, iesind din adolescenta, va deveni o „voce“.

S-a cintat cu placere, iar publicul destul de numeros a ascultat cu interes muzica de cea mai pura esenta verdiana, constatind ca si la ONB se (mai) pot crea evenimente nu doar prin bune intentii, ci si prin valoarea interpretarii, (aproape) impecabila, prin nervul, incisivitatea, fluenta discursului sonor, prin anvergura ansamblului. Iar in seara urmatoare baritonul a reaparut pe scena pentru a sustine rolul Macbeth intr-un efort cu totul remarcabil, dar in compania unei alte distributii.
Aplaudind performanta din prima seara, m-am intrebat insa – pentru a cita oara? – de ce ar fi nevoie de amplificarea scenei, inutila, anormala si enervanta? Cea mai buna dovada ca nu este necesara a constituit-o renuntarea la acel sistem dupa prima pauza, poate si pentru ca fenomenul s-a comentat intens... (Se pare ca, totusi, de aceasta data au fost doar... „uitate“ deschise niste microfoane, dar fara intentie...). in anume seri insa, cabina de sonorizare a fost efectiv pazita, tocmai pentru a nu se umbla la butoane, si am reusit atunci sa ascultam, la intensitatea normala, si ansamblul, si solistii. „Gura lumii“ spune insa ca unii dintre maestri nu concep sa intre pe scena fara amplificare, ceea ce nu inseamna ca teatrul trebuie sa se si conformeze.

Pina la montarea spectacolului, citesc, cu stupoare, programul lunii martie si constat ca marcarea celor 150 de ani de la nasterea unuia dintre marii compozitori de opera ai lumii – Giacomo Puccini – debuteaza... dupa 3 luni (data nasterii fiind 22 ianuarie) prin seri vocale cu pian, in foaier, desi oriunde in lume se aduc pe afis noi titluri din creatia sa (dar la ONB se monteaza opere de Verdi sau Rossini), se programeaza calupuri pucciniene (si la noi se poate realiza macar o saptamina de acest gen, pentru ca exista in repertoriul curent citeva dintre operele sale, iar Turandot poate fi cintata in concert, fiind pregatita de vreo 3 ani...). Speram sa revedem Boema, care a disparut de multi ani, sa ascultam eventual Messa di gloria, dar ne pregatim de Macbeth sau de Cenusareasa, de Requiem-ul verdian si de opusuri preclasice la Studioul experimental (care, in principiu, sint binevenite). Poate ca la centenarul disparitiei, Puccini va fi onorat cum se cuvine (caci pina in 2024 mai e).