Categoria: 
Discret, fără ferpare şi anunţuri de rigoare în presă şi TV, am aflat mult mai tîrziu că, pe 2 mai, Pompiliu Macovei a trecut pragul lumii de dincolo. La venerabila vîrstă de 97 de ani, era cel mai titrat arhitect postbelic. Cadru didactic în anii ’44-’45, pe rînd profesor, arhitect-şef al Capitalei în anii realismului socialist, preşedinte al UAR, ministru al Culturii şi ministru adjunct la Externe, a rezistat tuturor schimbărilor politice, parcă fără uzură sau reproş. Din această poziţie olimpiană, a privit lunga şi dramatica evoluţie a arhitecturii noastre, erodarea autorităţii arhitectului, înregimentat ca salariat de stat în mari colective, amorfe şi pestriţe, producînd arhitectură de masă, în general proastă şi decalată faţă de ceea ce se făcea în lumea civilizată. Aşa cum îl ştiam din anii studenţiei mele, poate că o privea chiar cu dezgust, fiind o persoană inteligentă, cultivată şi cu criterii. Aşa s-ar explica de ce el, personal, nu a produs arhitectură, părăsind zona febrilă şi creatoare a profesiei. Sau, poate, a văzut mai limpede decît alţii inegala luptă între sistemul discreţionar şi individul cu opiniile sale, suspect din principiu.
De atunci l-am văzut în două împrejurări. Prima dată, cu prilejul vernisajului expoziţiei de la Dalles, în 2001, a ansamblului de locuinţe „La Mesteceni“, din Pipera-Băneasa, ale lui Alecu Beldiman şi ale asociaţilor săi. L-am revăzut, fragil prin vîrstă, mai mic la statură, fără aplombul de altădată. Era trecut de 80 de ani. Privirile ni s-au încrucişat. Mi-a zîmbit ca altădată, în tinereţea lui de asistent. M-am dus să-l salut şi a urmat un scurt dialog:
– Ţi-am citit articolul dumitale din Arhitectura. Îţi mulţumesc că nu mi-ai spus numele.
– Nu era cazul să personalizez situaţia. Relevam o situaţie reală, posibilă în trecut.
Într-adevăr, scrisesem despre pervertirea studiilor de arhitectură ca modalitate ideologică de formare, cu selecţie politică şi discreţionară, abuzuri etc., în revista Arhitectura 3/4, 1994. Vorbeam despre lipsa sistematică de la atelier a unui important şef de catedră, suplinit permanent de un arhitect (strălucit, de altfel) plătit cu ora, niciodată acceptat la doctorat şi în învăţămîntul superior, implicit de el ca şef de catedră şi, de fapt, ca persoană cu influenţă.
– Nici nu ştii ce sacrificii a trebuit să fac. Şi pentru mine, cel mai mare a fost să renunţ la practica arhitecturii.
– A meritat ?
Nu mi-a răspuns, dar a dat din cap. A urmat o linişte stînjenitoare dar, din fericire, tocmai începuse expunerea lui Alecu Beldiman.
Din informaţii directe, citabile, ştiu că, după schimbarea de regim din 1990, vizitat acasă de un tînăr arhitect, scrupulos istoric al istoriei recente, şi de un istoric de artă, muzeograf şi cadru didactic, a refuzat să vorbească despre momentele-cheie ale arhitecturii şi ale culturii din toată perioada cînd el a păstorit domeniul. Şi, din experienţă proprie, mai ştiu că, în 2005, cînd UAR şi Editura Simetria pregăteau volumul colectiv Arhitecţi în timpul dictaturii 1945-1989, chemat să scrie un text, Pompiliu Macovei a acceptat doar să dea nişte răspunsuri la întrebări.
Coordonatoarea de carte, cerîndu-mi sugestii, i-a transmis patru întrebări ce mi se păreau fundamentale pentru reconstituirea perioadei în chestiune. A refuzat întrebările, care erau strict profesionale.
*
Ligia şi Pompiliu Macovei, un cuplu dotat, inteligent, cultivat, au strîns o viaţă întreagă, diligent şi cu răbdare, o frumoasă colecţie personală de artă în locuinţa lor din Str. 11 Iunie, act cultural de seamă. M-am întrebat însă, de atîtea ori, cum a fost posibil ca, într-o vreme cînd colecţii şi aşezăminte de artă, pictură, mobilier, carte şi tot ceea ce poate să fie valoare artistică a burgheziei interbelice – prospere şi instruite – au fost etatizate, confiscate, risipite (proprietarii erau siliţi să le doneze, cu clauze sau fără, statului), ca acelea ale lui Zambaccian, Dona, Slătineanu, Dumitru Minovici şi cîte altele, sub sloganuri egalitariste ale luptei de clasă, cum a fost posibil, totuşi, ca acest cuplu să înfăptuiască în linişte un astfel de gest cultural? Prea îmi seamănă cu derogări, nici măcar tăinuite, cu proprietăţile lui Petru Groza, prim-ministru, şi ale lui Mihail Sadoveanu, preşedinte al Marii Adunări Naţionale, în anii lichidării averilor burghezo-moşiereşti. Ca să nu mai vorbim de puzderia (cine le mai ştie numărul?) de case de oaspeţi, protocol, reşedinţe, cabane de vînătoare ale regimurilor Dej şi Ceauşescu. Nu mai vorbesc de reţeaua de consignaţii de stat, care operau, discret şi sigur, drenarea operelor de artă ale burgheziei scăpătate spre noua burghezie de partid.
Pompiliu Macovei, poate cel mai important martor din domeniul culturii, făcînd parte din sistem, nu mai este în viaţă. Păcat. Am pierdut însă o sursă inteligentă şi coerentă pentru istoricii de artă care încearcă să mai descifreze ceva, să afle adevăruri care nu pot lipsi din istoria noastră. Încă o ocazie ratată.
15 mai 2008
Etichete:
RSS Feed
Newsletters