Ex occidente lux. Literatura română şi modelul european

Autor: Antonio PATRAŞ | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Cărturar rafinat, de o erudiţie care sperie gîndul, cercetător tenace, format după modelul şcolii serioase de altădată, cu un spirit disciplinat, dar viu, conectat la mişcarea ideilor de pe mapamond, profesorul Paul Cornea ar avea toate motivele să lase condeiul jos şi să se bucure niţel de roadele unei îndeletniciri, se ştie, cu rădăcini cumplit de amare. Ei bine, nu. Nici vorbă de una ca asta. Satisfacţia vanităţii e lucru facil, plăcere mediocră, de care savantul pursînge nu vrea să audă. Pe asemenea exemplar de elită nu-l ispiteşte nimic, nici ideea succesului, gîndul vulgar de glorie deşartă, nici celelalte iluzii ale omului comun, lipsit de voinţă, dar încrezător în steaua sa norocoasă. El, înţeleptul, nu jură în schimb decît pe raţiune, înţelegînd să-şi trăiască viaţa la alt diapazon, după un program strict, de superioară monotonie, ce măsoară timpul în oglinda paginii înnegrite. Şi cum Paul Cornea (toată lumea cred că e de acord) face o frumoasă figură de înţelept, prezenţa mai mult decît discretă a domniei sale în viaţa publică (unde rolurile principale au fost adjudecate de indivizi cu alt fel de pigment moral) se vede compensată din plin pe rafturile bibliotecilor, umplute pînă la refuz de mulţimea volumelor care-i poartă semnătura – numai tomuri masive, trădînd ambiţia exhaustivităţii, studii acribioase, încheiate la toţi nasturii academici.

Însă nu prin cantitate (impresionantă în sine, nimic de zis!) ies cu adevărat în evidenţă cărţile universitarului bucureştean. S-au mai văzut oameni harnici, fruntaşi în producţia de exegeză la hectar (Cornel Regman vorbea cîndva, cu umoru-i sfătos, de „critica prăşitoare“). Or, Paul Cornea nu intră nicidecum în categoria aceasta, altfel bine reprezentată şi pe vremea cînd istoria se scria cu voie de la partid, şi azi, cînd penuria de idei se îngroapă în fraze. Dimpotrivă. Lucrările domniei sale (s-au bucurat de ecouri favorabile şi peste hotare) au izbutit să aducă un suflu nou în istoriografia şi teoria literară, îndeosebi prin exigenţele de metodă cu totul inedite într-un context dominat de impresionismul gazetăresc al condeierilor precar alfabetizaţi şi al veleitarilor de tot soiul. Privind literatura nu doar din unghi strict estetic, ci larg contextual, interdisciplinar, cu un accent apăsat pe istoria ideilor şi sociologie, pe estetica receptării, imagologie şi pe studiul mentalitar, savantul bucureştean a impus, cu indiscutabilă autoritate şi competenţă, o manieră de interpretare modernă, o „direcţie“ extrem de fertilă pe care o urmează cei mai înzestraţi cercetători din zilele noastre (am subliniat de altminteri, într-un articol publicat acum cîteva săptămîni în Observator..., semnificaţia recuperării contextului legat de geneza operei eminesciene în studiile unor exegeţi cu studii temeinice şi cu minte ascuţită precum Iulian Costache, Caius Dobrescu sau Ilina Gregori).

Aşadar, Paul Cornea a făcut infinit mai mult decît să scrie o operă: a creat o şcoală. Şi din această şcoală s-au ivit, la vremea lor, un Toma Pavel sau un Virgil Nemoianu, şi tot de aici îi văd ieşind pe Paul Cernat, pe Angelo Mitchievici (autori deja consacraţi şi cu un prestigiu tot mai mare în breaslă) şi pe mulţi alţii, într-un viitor, sper, nu prea îndepărtat. Destinul cărturarului ajunge, iată, să se împlinească armonios, rodind peste timp. Va fi contribuit la aceasta şi excelenta prestaţie a Profesorului, despre care au lăsat mărturie toţi cei ce au avut norocul să-i stea în preajmă. Cum nu mi-a fost dat un asemenea privilegiu, am ales calea obişnuită, încercînd să mă apropii de personalitatea savantului prin una dintre cărţile sale de succes, recent reeditată la Polirom. E vorba despre Originile romantismului românesc. Spiritul public, mişcarea ideilor şi literatura între 1780 şi 1840 – o carte de actualitate, totuşi cu titlu înşelător (sîntem avertizaţi în cuvîntul de încheiere, nu fără o anumită pedanterie didactică), de vreme ce în centrul ei „nu e romantismul, ci spiritul românesc“. Şi tocmai acestui spirit românesc, insistă autorul, „am căutat să-i punem în evidenţă resursele, să-i indicăm metamorfozele, să-i surprindem pulsul în lungul a şase decenii de evoluţie rapidă“.

Amurgul Evului Mediu. Imitaţie şi modă romantică

Demersul exegetic are ambiţia să surprindă, în consecinţă, chiar ecloziunea spiritualităţii româneşti de expresie cultă, pe fondul interacţiunii dintre temperamentul etnic şi formele moderne „străine“ în care e nevoit să se manifeste, sub presiunea factorilor externi şi a sincronizării cu modelul european. De aceea, „romantismul e doar una dintre ipostazele sub care, de la un moment dat înainte, se încorporează această evoluţie – o ipostază fertilă, pentru că se soldează cu realizări de valoare, reprezentativă, pentru că e ilustrată de un larg evantai de talente, organică, pentru că reprezintă o polaritate a sufletului românesc, şi nu o simplă adaptare mimetică“. Perspectiva, după cum vedem, nu e nouă. Însă metoda de cercetare, da (prima ediţie a studiului datează din 1972!). De aceea, pentru a măsura originalitatea punctului de vedere propus, e necesară comparaţia cu alte lucrări similare măcar în privinţa intenţiilor. Chiar dacă ideile formulate aici îşi găsesc nuanţări bine-venite în studiul de mai tîrziu al lui Mircea Martin (G. Călinescu şi complexele literaturii române), pentru a se radicaliza apoi în răfuielile lui Eugen Negrici cu „falsele“ valori româneşti, mă gîndesc, evident, la reperele clasice în domeniu, care ar fi putut influenţa în vreun fel gîndirea interpretului (Spiritul critic în cultura românească şi Istoria civilizaţiei române moderne).

Diferenţele sînt lesne de sesizat. Atît Lovinescu, cît şi Ibrăileanu puneau evoluţia spre modernitate a civilizaţiei noastre pe seama imitaţiei, continuînd în felul acesta pe Gherea, care afirma că, „în ţările înaintate capitaliste, formele sociale urmează fondului social“, pe cînd „în ţările înapoiate, fondul social e acela care urmează formelor sociale“. După cum se observă, e vorba despre mai vechea teorie a formelor fără fond (însă răsturnată acum, descriind procesul invers), combătută încă de pe atunci de un Ştefan Zeletin, specialist redutabil care ţine să facă praf toate speculaţiile literaţilor, de la junimişti încoace. Să-i dăm cuvîntul: „Aşa s-a născut spiritul critic în cultura noastră, ai cărui reprezentanţi au izbutit să convingă publicul român că cultura noastră – ce zic, întreaga noastră societate modernă – se reduce la un proces de imitare a unei civilizaţii străine, la forme fără fond, lustru fără bază şi cîte altele de acelaşi fel. Atît de convingătoare a fost această critică la care spiritele reacţionare au supus societatea noastră burgheză, încît ea a covîrşit pînă şi pe C. Dobrogeanu-Gherea: neputînd să o răstoarne şi simţindu-se obligat ca sociolog să explice fenomenul, el a făurit o lege sociologică specială, a evoluţiei de la forme către fond“ (vezi Ştefan Zeletin, Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 168).

Deşi se află, în punctul de plecare, pe aceeaşi poziţie doctrinară cu autorul celui mai documentat studiu despre burghezia română, sancţionînd argumentat ideea evoluţiei de la formă la fond, Paul Cornea se desparte finalmente de opiniile eretice (din punct de vedere politic) ale sociologului, constrîns nu de logica propriului demers, ci de aceleaşi motive care-l determinaseră să citeze din loc în loc pe Lenin, spre a adormi vigilenţa cenzurii. Altfel, exegetul ţine să analizeze literatura ca expresie a unor interacţiuni psiho-sociale complexe, pe un fond revoluţionar de rapide prefaceri istorice. Ca atare, evoluţia spre modernitate a societăţii româneşti trebuie înţeleasă în felul unui proces dinamic, ce a dus la apariţia literaturii culte şi în care factorul exterior joacă doar rolul unui element catalizator: „La originea romantismului stau factori interni, ţinînd de mutaţiile produse în societatea românească în primele decenii ale secolului al XIX-lea şi îndeosebi după 1821“, iar „influenţele constituie termenul de referinţă, emulaţie şi propulsiune care ajută mişcării difuze a spiritelor să capete formă şi să se sublimeze în literatură“. De aici şi necesitatea unei analize „în profunzime a societăţii româneşti“, singura în măsură să explice apariţia culturii moderne şi a conştiinţei artistice individuale. Bref: romantismul românesc nu e un fenomen mimetic, „o grefă apuseană pe un organism plăpînd şi încă nevertebrat“, pentru că nu influenţele sînt decisive, ci „contextul social-istoric şi de mentalitate care le face posibile“.

Libertate şi conştiinţă naţională. De la romantism la românism

În aceeaşi ordine de idei, deşi identifică trei tipuri majore de romantism – cel apusean de dinainte de 1830 (anti-luminist, monarhic, religios, egoist, medievalist, deziluzionat, contemplativ etc.), cel apusean de după 1830 (umanitarist, socializant, energetic, activ, titanian etc.) şi cel răsăritean (pro-luminist, naţional, idealist, folclorizant, carbonar, militant etc.) –, Paul Cornea ezită să plaseze formele literare precare din epoca 1780-1830 în vreuna dintre categoriile menţionate, pe motiv că abia apariţia burgheziei, fenomen social caracteristic vieţii moderne, face posibilă emergenţa romantismului ca formă specifică de sensibilitate ce-şi va găsi ulterior şi expresia artistică adecvată. Or, în societatea românească nu a existat o clasă de mijloc conştientă de rolul ei istoric decît mult mai tîrziu, şi atunci în forme sensibil diferite, specific... „româneşti“, dacă putem spune aşa ceva. Intermediarii integrării noastre europene au fost însă, pentru început, fanarioţii şi ofiţerii ruşi (vezi reformele lui Kiseleff), după cum au arătat autori demni de crezare precum Pompiliu Eliade, în De l’influence française sur l’esprit public en Roumanie (1898), D. Popovici, în La littérature roumaine à l’époque des lumières (1945), sau, mai nou, Neagu Djuvara, în lucrarea plină de savoare şi duh anecdotic Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne (1995).

După o perioadă de simbioză româno-elenă, dictată de idealul comun al intrării în Europa, revoluţia de la 1821 ne aruncă în braţele „marelui frate“ de la răsărit, proaspăt emancipat şi dornic să împărtăşească şi altora din „luminile“ vestitului Apus. Dar, trecută prin prea multe mîini, marfa se ofileşte şi, în loc să aibă acces la clasicii veritabili, boierii noştri (dintre care se recrutează şi scriitorii) se delectează cu autori mărunţi, de tipul lui Florian, Gessner, Dellile, Mme de Genlis (e vorba de acei „clasici întîrziaţi“, exaltaţi mai tîrziu, polemic, de Călinescu). Aşa se explică de ce păstrează literatura noastră premodernă numai nişte raporturi formale cu Antichitatea, în felul poeziei anacreontice şi al versificărilor stîngace, de un retorism searbăd, cu gust leşios (doar Asachi sau Iancu Văcărescu imită pe Ovidiu şi Horaţiu direct).

Oricum, chiar dacă sensibilitatea romantică (mai exact, pre-romantică), tradusă prin sentimentalism, îşi face în cele din urmă apariţia, în tonul văietăreţ al romanţei şi al cîntecului de lume (vezi rolul lui Conachi, boier şi el, ca autor tipic de tranziţie), ea nu va înlătura niciodată cu totul opţiunea pentru formele literare stereotipe, tributare esteticii clasiciste. În viziunea lui Paul Cornea (sensibil diferită de a lui Ibrăileanu, autor luat mereu ca reper), succesul lui Conachi exprimă în fond „o stare de spirit care nu e nici a Franţei vechiului regim, nici a aristocraţiei fanariote, ci e proprie societăţii culte româneşti într-un moment de dislocare a mentalităţii şi puternică fermentare a noilor curente de idei şi de sensibilitate“. Apoi, dacă acceptăm ideea că „fondul comun al oricărui romantism rezidă în ruptura de prezent şi de formele realului, în revendicarea intensivă sub raport afectiv a eliberării din diversele constrîngeri şs.n.ţ posibile“, trebuie să admitem că termenul primeşte un înţeles foarte general, cu nuanţe politice, ajungînd să desemneze pur şi simplu nevoia de libertate.

De altfel, între 1800 şi 1815 se produce o mutaţie radicală, ce aruncă o adevărată prăpastie între generaţii. „Bătrînii“ sînt „luminişti“, ilustrînd adică o mentalitate învechită şi conservatoare, într-o epocă în care cultura depinde încă exclusiv de factorul politic. Pe de altă parte, „tinerii“ devin „revoluţionari“ şi pun umărul la instituţionalizarea culturii şi la extinderea ei la scară naţională. Unii sînt „clasici“, ceilalţi „romantici“. Şi dacă, înainte de a deveni o realitate estetică, romantismul „apare ca realitate sufletească difuză, operînd joncţiunea dintre lumini şi idealizare“, ceea ce istoricii literari au definit ca amestec de elemente „clasice“ şi „romantice“ în epoca premodernă pare să indice, de fapt, tendinţa exprimării în forme îngrijite, „culte“, împrumutate din exterior, a sufletului românesc, cu atît mai „romantic“ cu cît reuşeşte să-şi exprime mai viguros identitatea. Programul schiţat de Kogălniceanu în primul număr al Daciei literare (1840) încheie un ciclu („romantic“, nu încape îndoială!), ilustrînd totodată afirmarea ideii naţionale şi a spiritului critic ca semn al existenţei unei literaturi specific româneşti, ajunsă la stadiul conştiinţei de sine.

Acordînd esteticului puţinul ce i se cuvine într-o epocă în care ştiutorii de carte se numărau pe degete, autorul izbuteşte să surprindă foarte convingător, într-o analiză amănunţită şi profundă, geneza formelor literare, pe fondul modernizării rapide a societăţii noastre încremenite de veacuri în bezna Evului Mediu. Un lucru e cert: fără raza de soare a Occidentului luminos, n-am mai fi descoperit romantismul. Şi, bineînţeles, nu ne-am fi descoperit nici pe noi înşine.

Sinteză istoriografică excepţională, peste care nu se va aşeza prea curînd rugina timpului, Originile romantismului românesc e o lucrare scrisă într-o manieră elegantă şi seducătoare, colcăind de idei îndrăzneţe, de ipoteze stimulative şi sugestii fertile. Rămîne în seama specialistului sarcina de a duce gîndul Profesorului pînă la capăt. Începutul a fost făcut deja. Temeinic.