OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În sala în care se desfăşoară proba orală la limba română a examenului de bacalaureat e linişte şi armonie, doamnele sînt tinere şi drăguţe. În mod obişnuit, candidatul spune cîte paragrafe sînt în text şi arată ideea principală din fiecare paragraf, doamnele încuviinţează, mai pun căte o întrebare, fac o glumă şi dau 10. Acum e după-amiază, trecut de ora 5, şi toţi candidaţii care au răspuns au luat nota 10. Lumea e mulţumită. Candidatul care stă să răspundă a extras subiectul 85, adică un fragment dintr-un articol (Post-Postmodernismul), publicat de Eugen Simion în 1998 despre raportul dintre artă şi mass-media. Prima întrebare îi cere candidatului să spună care este perspectiva şi, în conformitate cu distincţia sumară deja acreditată (perspectivă obiectivă şi perspecivă subiectivă), candidatul răspunde că este o perspectivă subiectivă. Doamnei profesoare nu-i place deloc acest răspuns pripit şi, încălcînd metodologia care cere profesorului să nu intevină decît dacă răspunsul este confuz, intervine pe loc şi corectează: e perspectivă obiectivă! Candidatul revine cu precizări, arată că acolo se foloseşte persoana I, că sînt dileme şi opinii, că e un text publicistic. Cu fiecare clipă, doamna îşi pierde răbdarea în faţa acestui candidat neascultator şi îi răspunde cu asprime că e un text ştiinţific. Candidatul o ţine, cu argumente textuale, pe-a lui. Doamna intră în polemică şi concede cu greu candidatului să-şi continuie răspunsul. A treia întrebare cere opinia despre problema ridicată în text. Candidatul vorbeşte despre emisiunile culturale de le televiziune, despre Omul care aduce cartea şi TVR Cultural, despre cărţile în format audio de la Humanitas şi colecţia de poezie însoţită de CD de la Cartea Românească, dă exemple şi începe să vorbească despre faptul că, deşi înconjuraţi de imagini, imaginaţia noastră nu mai este stimulată..., dar doamna nu mai are chef să audă şi-i spune că toate ideile astea nu există în text. Destul. E primul candidat care, deşi primeşte felicitări din partea uneia dintre examinatoare, nu mai obţine nota maximă.

 

Această povestioară nu e nici ficţională (s-a petrecut întocmai la unul dintre centrele de examinare din Cluj), nici singulară. Am cules cîteva din această ediţie a bacalaureatului, doar dintr-un cerc de apropiaţi, şi ele au atras magnetic altele zeci din ediţiile trecute. Mai reţin doar una: în urmă cu doi ani, tot la proba orală la literatura română, o candidată palidă şi încercănată intră în sală. Pe cînd îşi ia subiectul, doamna de la catedră o apostrofează pentru că şi-a permis să vină drogată în examen. Fata (care ar fi putut şi ea să-şi ţină gura, zice unul dinre povestitori) îi ripostează imediat: „Cum vă permiteţi dvs. să-mi vorbiţi aşa?“. Pentru această obrăznicie, candidata primeşte, pe un răspuns foarte bun, nota 6,50. La probele orale nu se admit contestaţii, profesori sînt suverani.

 

Dar nu despre suveranitatea şi subiectivismul necontrolat al notării vreau să vorbesc aici, acestea sînt doar efecte ale unui sistem care le încurajează. N-am să mă opresc nici la problema, mult dezbătută, a selecţiei textelor prezente în acest an pe biletele oralului de română, deşi multe dintre ele au fost selectate de somnambuli care au lăsat să treacă inclusiv clişee ale propagandei comuniste. Las la o parte şi ideea nefericită de a fabrica sute de subiecte, meşteşug care încurajează îndoielnica industrie a auxiliarelor didactice (în rîndul profesorilor) şi reproducerea mecanică în rîndul elevilor. Fac parte dintr-o asociaţie profesională condusă de profesorul şi istoricul literar Paul Cornea (unul dintre cei mai importanţi profesori şi istorici literari de azi) care a protestat împotriva acestei (la acea dată) intenţii, protest care a fost bun, probabil, doar pentru coşul de gunoi al ministerului de resort. Sînt dintre cei care consideră corect principiul de a înlocui un examen de cunoştinţe cu unul de competenţe, adică să fie verificată „competenţa de exprimare orală într-o situaţie de comunicare specifică“, cu condiţia, desigur, de a fi verificată, iar nu sancţionată. Întrebarea este: pe ce ne bazăm? Ne-am putea baza, întîi de toate, profesori şi elevi, pe cunoştinţele şi exerciţiile de comunicare din manualele şcolare. În manualele pe care le-am consultat, acestea sînt (folosind un eufemism) aproximative. Aflu cu stupoare dintr-un manual că strategiile de comunicare ar fi ezitarea, tatonarea şi politeţea. Tehnicile de comunicare sînt şi ele inventariate în grabă, iar exerciţiile care i-ar permite elevului să poată distinge şi analiza un text ştiinţific, publicistic, administrativ sînt aproape inexistente. În al doilea rînd, destui dintre profesorii de limbă română (deşi sînt mulţi bine pregătiţi şi interesaţi de carte, într-un sens mai general) nu au obişnuinţa lecturii textului critic, ştiinţific, publicistic. Cum vor putea ei să-i înveţe pe elevi despre tehncile şi procedeele de redactare ale unor asemenea texte care sînt altele decît cele ale textului literar? Deoarece ei trebuie nu doar să-i înveţe, ci să-i şi evalueze, a proliferat, în preajma acestui examen (el trebuia făcut, nu?), un jargon pseudoştiinţific şi cvasididactic, pe principiul e bine şi-aşa. Perspectiva e obiectivă şi subiectivă, textul e făcut din paragrafe, paragrafele din fraze, frazele din propoziţii, propoziţiile din cuvinte etc. Iar dacă textul e prea greu pentru examinator şi candidat, acesta din urmă e invitat să spună o poezie. E bine şi-aşa, important este să avem raportări triumfaliste. Triumful clamat de Ministerul Învăţămîntului după rezultatele probei orale la limba şi literatura română a fost în teritoriu un eşec. Acest examen n-a fost episodul final al unui proces, care verifica un set de competenţe dobîndite, ci a fost un episod construit pe aer.

 

Aceasta şi pentru că cea mai mare parte din energiile consacrate schimbării din învăţămînt s-au concentrat numai asupra examenului de bacalaureat. Nimeni nu s-a mai ocupat de schimbarea care se impune în ceea ce priveşte examenele profesorilor, cele de titularizare, definitivat şi gradul II. Cu o tematică foarte stufoasă, aproape identică pentru cele trei, reglementată prin ordine ministeriale de după 2000, dar păstrîndu-şi conţinutul de multe decenii (au mai fost adăugate, în materie de literatură, unele nume din literatura postbelică), aceste examene sînt toate de cunoştinţe. În parcursul lor profesional, profesorilor li se cere să asimileze un pogon de informaţii şi să le reproducă. Nici unul din aceste examene nu cultivă gîndirea critică şi acele comptenţe de formare a opiniei şi de susţinere a dialogului care astăzi sînt cerute elevilor. Nu spun că cele din urmă ar trebui să dispară, ci că cele dintîi trebuie formate de urgenţă. Toată tematica examenelor la care sînt supuşi profesorii ar trebui regîndită la maximum zece titluri din fiecare domeniu care să includă inclusiv cărţi apărute în bibliografia ultimului deceniu, ceea ce i-ar determina să (re)citească şi să devină participanţi activi la un schimb de idei. Am corectat în ultimii ani sute de lucrări scrise la examenele de titularizare, definitivat şi grad şi am observat zidul rezistent de clişee de manual şcolar care circulă. Mulţi profesori nu depăşesc cunoştinţele unui elev de bacalaureat de nota 7 (cu indulgenţă). Am asistat la rumoarea mînioasă a unei săli de profesori aflaţi în drum spre gradul II cînd au aflat că subiectul la literatură română este din Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche, operă care nu mai este predată în învăţămîntul preuniversitar. În anul în care le-a venit un poem din Ileana Mălăncioiu acuitatea enervării a mers spre culmi.