OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Oricît de deplorabilă mi s-ar fi părut prestaţia jurnalistică a domnilor Patapievici şi Mihăieş – preşedintele şi vicepreşedintele Institutului Cultural Român – de-a lungul ultimilor trei ani, nu mi-aş putea permite să arunc asupra întregului ICR anatema unei opinii negative. Nu mi-aş putea permite şi nici nu mi-aş dori să fac acest lucru din (cel puţin) două motive: în primul rînd pentru că în ICR lucrează oameni de calitate, oneşti şi devotaţi culturii române, iar eforturile întregii echipe au făcut ca multe proiecte de anvergură să prindă contur şi să aibă ecou dincolo de graniţele ţării. În al doilea rînd, pentru că, în pofida impresiei deplorabile pe care o am despre opera jurnalistică a domnului Patapievici, cred că cel mai bun lucru pe care l-a făcut pînă acum este Institutul Cultural Român – o instituţie competitivă, deschisă, perfectibilă (ca orice instituţie), dar vie şi cu un rol major în promovarea culturii române.

 

Cred că, prin modul în care a acţionat ca preşedinte al ICR, domnul Patapievici şi-ar fi putut asigura nu doar un al doilea mandat în fruntea instituţiei, ci chiar şi un al treilea, fără ca pentru asta să fie nevoit să aducă greţoase omagii conducătorului iubit. Ar fi putut, dar motive greu de înţeles din punctul meu de vedere, l-au determinat să prefere ca, săptămînă de săptămînă, în paginile unui cotidian central, să fie unul dintre cei mai zeloşi apologeţi ai preşedintelui statului. Nu s-a mulţumit să fie un susţinător, ca atîţia alţii, ci a ales, mutatis mutandis, rolul de poet de curte. Ca tip de comportament – servil cu toţi oamenii preşedintelui şi drastic cu cei care nu împărtăşesc entuziasmul colectiv al fidelilor – autorul Omului recent l-a întrecut pe Adrian Păunescu, de pildă, măcar şi pentru faptul că, în pofida oportunismului său, Păunescu reuşea, uneori, să rostească şi adevăruri incomode pentru puterea de dinainte de 1989.

 

Din postura sa de şef al unei instituţii de stat, plătit din banii contribuabililor – deci, inclusiv din banii tuturor celor care lucrează la Observator cultural (revistă ce apare cu fonduri proprii, care nu a beneficiat de bani publici în cei 10 ani de apariţie) –, din postura sa de ministru secretar de stat (căci funcţia de preşedinte al ICR e echivalentă cu cea de înalt funcţionar al statului), deci de reprezentant al Puterii, domnul Patapievici îşi permite să jignească activitatea unei redacţii întregi, doar pentru că unii dintre noi au îndrăznit să gîndească altfel şi au refuzat încolonarea forţată în rîndurile zelatorilor. Spun unii dintre noi şi subliniez această formulă, pentru că în paginile revistei s-au regăsit, de-a lungul ultimilor cinci ani, adversari şi susţinători ai preşedintelui, aşa cum nu am văzut în alte publicaţii, lăudate de preşedintele ICR şi recomandate ca exemple de atitudine civică. Probabil că domnul Patapievici are nostalgia unanimităţilor, de vreme ce vorbeşte, în ultimul său editorial din 2009 (apărut pe 31 decembrie, în Evenimentul zilei), despre „prestaţia jalnică“ a Observatorului cultural. E o premieră faptul că preşedintele Institutului Cultural Român judecă prestaţia unei reviste culturale nu în funcţie de semnăturile ce apar în paginile ei sau de temele şi subiectele abordate de-a lungul unui an, ci în funcţie de modul în care unii dintre redactori şi colaboratori se poziţionează faţă de şeful statului. Acesta pare să fie singurul criteriu de „analiză“ care i-a mai rămas filozofului jurnalist.

 

Scopul scuză mijloacele, îşi va fi spus intelectualul „critic“, dar ce ne facem dacă mijloacele sînt atît de murdare încît compromit iremediabil scopul însuşi? Poate că sînt naivă, idealistă sau „cu capul în nori“, dar eu cred că există mijloace care nu pot fi scuzate, oricît de „înalt“ ar fi scopul vizat. Nu vreau orice fel de victorie pentru o cauză, pentru un om sau pentru o grupare politică apropiată mie, mai ales cînd e obţinută prin minciună şi înşelătorie. A respinge incorectitudinea şi nedreptatea din tabăra celor pe care-i susţii e un gest necesar, dar pentru asta nu trebuie să trăieşti în genunchi. Nici o abdicare de la principiile moralei nu-şi merită preţul, iar pentru normalitate e nevoie de mai mult curaj.

 

Nimic din toate acestea nu a stîrnit pînă acum vreo reacţie dezaprobatoare din partea autorului Omului recent. Simţul lui moral e profund afectat de faptul că unii dintre cei ce scriu frecvent în Observator cultural îşi permit – jalnică atitudine, ce-i drept – să-i critice pe cei aflaţi la putere. De-a dreptul inacceptabil, nu-i aşa?, de vreme ce un grup de intelectuali de curte (foarte restrîns, deşi foarte vocal) a decretat că etic este să lauzi Puterea şi să ataci opoziţia. De trei ani încoace, noii corifei ai conformismului încearcă să ne convingă că a fi la putere, în România de azi, înseamnă, de fapt, a fi în postura de victimă a unei coaliţii malefice a forţelor Răului, în care se regăsesc, de-a valma, toţi cei care gîndesc altfel.

 

Nu trebuie să fii istoric ca să înţelegi că acest tip de gîndire asediată nu e caracteristic unor democraţi autentici, ci acelora care, deşi au dobîndit puterea, sînt dominaţi de un puternic sentiment al ilegitimităţii. Înlocuind judecata raţională cu emoţia viscerală, luciditatea (absolut necesară unui comentator politic şi, cu atît mai mult, unui filozof) cu exhibarea exacerbată a emoţiilor, H.-R. Patapievici îşi face un deserviciu chiar şi sieşi, nu doar celor pe care îi preamăreşte săptămînal. Pentru că nu opţiunea sa pentru un partid sau pentru un personaj politic este condamnabilă (în fond, cu toţii avem opţiuni subiective, nici una nu e, la modul absolut, mai corectă decît alta), ci vehemenţa cu care a ales să vadă întotdeauna paiul din ochii altora şi să ignore bîrna din propriul ochi. În aceasta constă diferenţa între susţinătorul onest al unui partid politic şi activistul de partid, responsabil cu propaganda.

 

Dl Patapievici a uitat că „un cîrmuitor nu înseamnă mare lucru“ (după părerea lui Camus, un autor pe care dl Tismăneanu îl citează şi-l elogiază pe blogul său), şi-a uitat, de fapt, propria identitate, pierzîndu-se pe sine însuşi în nesfîrşita reverenţă pe care o face reprezentanţilor puterii. Sau poate greşesc eu, poate acesta este adevăratul H.-R. Patapievici, iar ultimii ani i-au dat prilejul să se regăsească. Intransigenţa lui săptămînală (precum şi cea a comilitonului său, Mircea Mihăieş) e stridentă pentru că e ipocrită, cîtă vreme nu-i vizează decît pe Ceilalţi şi nu se exercită niciodată asupra propriei persoane.

 

Degetul arătător e îndreptat acuzator spre X sau spre Y, consideraţi vinovaţi de modul în care sînt percepuţi intelectualii puterii. Să nu ştie, oare, dl Patapievici că responsabili pentru ceea ce sîntem (sau nu sîntem) în ochii celorlalţi şi în propriii noştri ochi sîntem noi înşine, nu alţii? Retorica „ţapului ispăşitor“ e o fugă din realitate, ce ascunde o gravă neputinţă de a-ţi asuma responsabilitatea propriilor fapte. Aşa se face că vinovaţi pentru actuala stare de lucruri sînt, rînd pe rînd, Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Năstase, Tăriceanu, Antonescu, PCR, PRM, PSD, PNL, mogulii, tonomatele, „jalnica prestaţie“ a altora, numai NOI NU, niciodată noi sau cei pe care „noi“ îi iubim şi îi urmăm orbeşte. Dacă evidenţa nu i-ar contrazice, minciuna ar putea fi luată drept adevăr. Dar retorica editorialelor propagandistice sfidează realitatea, umileşte adevărul şi aserveşte logica unor interese meschine. Are cel puţin meritul de a ne fi arătat care e mecanismul prin care minciuna, repetată obsesiv, pe mai multe voci, ajunge să substituie adevărul.

 

Ceea ce eu, ca simplu cetăţean, resping este genul acesta de jurnalism în grup, în care cîţiva condeieri ce-şi arogă statutul de posesori ai dreptăţii şi adevărului pun în circulaţie şi propagă teme ce servesc consolidării unei false imagini, în contradicţie cu realitatea de zi cu zi în care trăim noi, ceilalţi. Un soi de discurs public articulat pe certitudini, pe gîndirea în alb şi negru, care exclude dilemele şi nuanţele. Aş fi tentată să apelez iar la Camus, pentru a spune, în cuvintele lui, că „la voi, chiar şi dumnezeii sînt mobilizaţi. Sînt cu voi, precum spuneţi, dar cu de-a sila. Voi nu mai faceţi nici o deosebire, nu sînteţi decît un elan. Şi luptaţi acuma doar cu resursele mîniei oarbe, preocupaţi mai degrabă de arme şi de fapte de vitejie, decît de ordinea ideilor, amestecînd cu încăpăţînare totul şi urmîndu-vă ideea fixă. Noi, în schimb, am pornit de la inteligenţă şi de la ezitările ei“.

 

Pentru că fără ezitări nu există nuanţe şi fără nuanţe nu poţi avea acces la adevăr. Dacă se lasă atras în istoria scrisă de învingători, slujind de bunăvoie conducătorul şi închizînd ochii la abuzurile puterii, intelectualul se anulează pe sine însuşi. Prea multe certitudini ucid independenţa de gîndire şi fac din cel dominat de ele un prizonier. Václav Havel considera că „intelectualul are sarcina de a nelinişti mereu, de a denunţa mizeria lumii, de a provoca prin spiritul său independent, de a se revolta împotriva tuturor presiunilor ascunse ori vizibile, împotriva manipulării, de a fi principalul element sceptic al sistemelor, puterilor şi al descîntecelor acestora, martorul înşelăciunii lor. Este motivul pentru care intelectualul respinge orice rol pe care cineva i l-ar aloca, ca atare nu poate apărea în istoria învingătorilor“.

 

Dar Havel s-ar putea să fie, şi el, unul dintre „agenţii de influenţă pesedişti, ca Doina Cornea, Ion Diaconescu şi, vai, Neagu Djuvara, foste figuri luminoase ale tranziţiei româneşti“. La atît se reduce, în opinia lui Mircea Mihăieş, existenţa celor trei simboluri ale luptei anticomuniste de dinaintea prăbuşirii regimului comunist. Mergînd pe logica editorialistului, se poate spune că Václav Havel e şi el tot o fostă figură luminoasă a tranziţiei europene. La Bucureşti, se fac eforturi sistematice pentru a acredita ideea că anticomuniştii veritabili s-au născut abia după 1989. Şi aceştia sînt cu totul alţii decît Doina Cornea, Ion Diaconescu sau Neagu Djuvara. Ei se numesc Traian Băsescu, Antonie Solomon, Gigi Neţoiu, Theodor Stolojan, dar şi H.-R. Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Ioan T. Morar, Mihail Neamţu şi Mircea Mihăieş însuşi.

 

Astăzi ştiu că există situaţii în care inteligenţa încurajează şi legitimează impostura, cinismul şi ipocrizia. Şi că nu e nevoie de regimuri totalitare sau de conduceri despotice pentru ca intelectualii (unii dintre ei) să abdice de la principiile moralei pe care le invocă la tot pasul cînd e vorba de alţii. Aceasta e marea descoperire pe care am făcut-o în ultimii douăzeci de ani şi marea dezamăgire pe care am trăit-o. Voi vă mulţumiţi să trăiţi în genunchi, slujind un personaj politic – nici mai bun, nici mai rău decît mulţi dintre cei pe care-i abhoraţi în intervenţiile voastre, dar pe care l-aţi transformat, prin idolatria voastră necondiţionată, într-o mască. În loc să-l determinaţi, printr-o critică decentă şi constructivă, să fie mai bun, aţi reuşit, prin laude deşănţate, să creaţi un lider cinic şi plin de dispreţ la adresa tuturor. L-aţi uitat pe Prometeu şi l-aţi îmbrăţişat, cu sîrg, pe Pristanda. Nu binele public l-aţi urmărit în felul acesta, ci propriul vostru interes, propria voastră cupiditate.

 

Nu aveţi nici măcar scuza unui sistem opresiv sau a unei gîndiri limitate de prostie. La voi, impulsul de a exclude e mai puternic decît cel al îndoielii. Aţi vrea să excludeţi orice urmă a gîndirii de stînga pe care o identificaţi, incorect şi abuziv, cu doctrina comunistă. Aţi vrea să-i excludeţi, de fapt, pe cei care gîndesc altfel şi care au curajul de a-şi afirma public diferenţa. Pentru că ei, cei care gîndesc altfel, vă pun în faţă o oglindă incomodă. O oglindă în care nu vreţi să vă priviţi de teama de a vă recunoaşte. Aşa că aţi prefera să spargeţi oglinda.