OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dan Ungureanu
Originea limbajului si primul Om
Editura Universitatii de Vest,
Timisoara,
2002, 174 p.


Ca orice text care nu esueaza in banalitate, cartea lui Dan Ungureanu Originea limbajului si primul Om invita la reflectii, comentarii si dezbateri.
In primul rind, se cere ca lucrarea sa fie integrata intr-un context. Nu e vorba de o carte de teologie (privitor, de exemplu, la statutul ontologic al unui om creat de o fiinta absoluta), nici de un text de filozofie speculativa sau de semiotica generala. Cred ca cea mai buna plasare ar fi in cadrul antropologiei generale, stiintifice. Desigur, apare in discutie si limbajul; dar, iarasi, domeniul se cere delimitat pentru ca nu intram in legatura cu lingvistica structurala, in traditia lui Saussure, sau cu hermeneutica. Lucrarea acorda un important spatiu genezei si istoriei limbilor naturale, studierii stiintifice a originii si diversificarii acestora. Si, in cele din urma – conform titlului –, insesi originii limbajului (urmarit pe baza datelor stiintifice contemporane, de ultima ora); iar o data cu aceasta, mediteaza asupra unei teme fundamentale: „primul Om“.

Punind pentru inceput intre paranteze excelentele treceri in revista si sinteze stiintifice antropologice in acest domeniu, comentate in carte, se poate incepe cu intrebarea fundamentala: cum a aparut primul Om si in ce masura limbajul specific uman a fost strict legat de aparitia lui? La inceput, raspunsul era firesc: Omul, cu limbajul sau, este o creatie a fiintelor supranaturale fundamentale, in cele din urma a Dumnezeului unic (creatia parcurgind anumite secvente temporale in raport cu instantele „naturii“ si cu fiintele intermediare de tip „ingeresc“). Pentru a simplifica istoria si etapele, mentionam doar secolul al XIX-lea, cind s-au manifestat cel putin doua doctrine majore: una, care la sfirsitul idealismului german, prin Hegel, acorda prioritate intru fundamentarea existentei Umanului, „Spiritului“. Acesta – aflat in relatie intima cu Absolutul (ca reprezentant al lui Dumnezeu) – trece prin multiple peregrinari dialectice, pina la realizarea si implinirea (printr-un fel de evolutie) a „Omului modern“.

A doua, corelata cu dezvoltarea pozitivismului ca o conceptie despre lume si stiinta efectiva, a dezvoltat cumularea sistematica de cunostinte obtinute empiric (din aceasta categorie face parte si opera lui Darwin), fapt ce conduce la structurarea tot mai clara nu doar a teoriilor stiintifice (despre tot ce se considera „real“ ca aspecte sau fapte ale lumii), ci si, in secolul XX, a teoriilor privitoare la aceste teorii.
Secolul XX a cumulat un imens tezaur de fapte, ipoteze si teorii – inclusiv privitoare la limbaj si om –, inscrise tot mai ferm in instanta „teoriilor stiintifice“ si in dezbaterile privitoare la validarea „adevarului stiintific“. Dar, tot in secolul XX, un ginditor solitar – Heidegger – s-a intrebat cu insistenta ce inseamna Adevarul. Dar Fiinta? Dar Lumea? Intrebari care, nesolutionate in planul speculatiei critice fundamentale, persista…
Cartea in discutie prezinta, comenteaza si interpreteaza cunostintele de la sfirsitul secolului XX si inceputul celui actual, in ceea ce priveste originea limbajului uman si a limbilor.

Desi primele capitole prezinta sintetic cunostintele contemporane privitoare la bazele fiziologice ale vorbirii, limbajul animal, si cel al primatelor, lumea inconjuratoare a omului primitiv – toate urmarind sistematic faptul ca, din diverse perspective, s-a intimplat ca limbajul de tip uman sa se dezvolte la fiinta pe care azi o numim Om. Este evident (prin ponderea interesului manifestat in proiectul de ansamblu al lucrarii) ca un interes cu totul major este acordat analizei originii, dezvoltarii si afirmarii grupurilor de limbi existente, corespondentelor si traductibilitatii acestora. La acest nivel se afirma si competenta celui care scrie cartea, in ceea ce priveste tehnicile moderne, computerizate de prelucrare, analiza si transductie a limbajelor. Pentru un nespecialist, autorul este, evident, un mare pasionat si cunoscator nu doar al originii limbajului uman in genere (problema asupra careia vom reveni), ci al originii limbilor care au aparut, au supravietuit sau au pierit, au confluat si s-au sedimentat, limbi ce isi accentueaza – eventual se amplifica si azi – propria entitate.

Provocarea pe care o realizeaza Dan Ungureanu cu lucrarea sa prezent comentata – si probabil cu multe alte lucrari – este una extraordinara. Ea aduce in discutie sinteze posibile ale studiilor empirice si teoriilor stiintifice, realizate in ultimele doua decenii.
Este un mare curaj, specific tineretii dar si unui intelectus agens deosebit, care provoaca comunitatea stiintifica sa se expuna, pentru a-i face fata.
Prin insasi conceptia sa, lucrarea nu poate avea concluzii. De fapt se si termina, in ultimele pagini, cu comentarii obisnuite, fara nici un element traditional al unui discurs retoric. Si totusi, ultimul capitol, citind bibliografia si uneori subliniind-o, sugereaza un anumit punct de vedere. Analizind „bazele sistematice“ ale vorbirii, sint selectate si sugerate unele idei, dintre care selectam (ca de altfel din intreaga lucrare, poate intr-o atitudine partizana) citeva.

Limbajul uman difera de limbajul animalelor si al primatelor nu doar prin bazele sale corporal-neuro-fiziologice (ce au fost expuse la inceputul cartii), ci prin specificul lor de a se gramatiza si autostructura, ceea ce presupune un sens asertiv al limbajului. E posibil ca „selectia naturala“, inteleasa in cele mai moderne sensuri, pornind de la mutatiile genetice la conditiile geo-ecologice circumstantiale, sa joace un rol important. Dar limbajul uman, structurat sintactic ca asertiune si relatare (de aici si posibila mitologie despre care autorul nu aminteste) pare a fi o ruptura de nivel. Mersul lent, progresiv in sens darwinian, in directia omului, se produce si se tot produce... Si, la un moment dat, se instituie limbajul uman. Gramatical, asertiv, auto-productiv si auto-reproductiv, generator de limbi diverse, dintre care unele pier si altele se impun, multe conflueaza, totul se misca, intr-un nou tip de dialectica, in care acest limbaj, o data lansat si instituit, preia, pe socoteala sa, destinul purtatorului sau, al omului.

Om care, peste milenii, isi va pune problema sensului fiintei si pe cea a lumii.
Mi se pare dificil – daca nu imposibil – sa se poata face un comentariu pertinent stiintific al cartii lui Dan Ungureanu urmarite in ansamblul ei; si ma tem ca nu numai in Romania. Si aceasta, pentru ca e vorba de o incercare de sinteza. E posibil ca, in domeniul „reconstructiei lingvistice“, sa existe dispute intre specialisti. Dar cum se vor lega oare ele de primele si ultimele capitole?
Propun o lectura a lucrarii facuta cu toata seriozitatea, de toti oamenii de formatie culturala.
In Timisoara, unde avem decenii de exercitiu a dezbaterilor interdisciplinare, Dan Ungureanu ar fi un personaj care s-ar putea integra traditiei, fara a renunta sa fie ceea ce vrea sa fie, in domeniul pe care intentioneaza sa-l circumscrie.

In final, ne putem pune citeva intrebari relevante.
Care este structura ce a facut posibil (cind?, unde?, in ce fel? si de ce?) ca universul biosului – si in mod specific cel al animalelor superioare – sa „evolueze?“ (progresiv sau prin salt?) spre universul antroposului?
Care este articulatia evolutiva si structurala intre cele citeva elemente care, in mod traditional, caracterizeaza antroposul: limbajul asertiv; interdictia incestului; credinta in zei?
In ce masura si cum (de ce?, unde? cind?) apare limbajul gramatical-asertiv in istorisiri de diverse tipuri si, in primul rind, in istorii mitico-sacrale, corelate ritualurilor ne-animale, care definesc si ele, omul? Poate in egala masura cu limbajul articulat, gramatical, asertiv…?
Fie ca aceasta provocare la dialog, sa continue.