OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

George Ardeleanu are perfectă dreptate să vadă în „paradoxurile libertăţii“ o figură a spiritului steinhardtian. Totul e raportat la acestea, în deplin acord cu afirmaţia lui Kierkegaard: „Contrariul păcatului nu e virtutea, ci libertatea“. Dar să-i dăm cuvîntul lui Steinhardt: „A! Paradoxie… nu-i ea cu adevărat formula universală unică (pentru micro- şi macrocosmosul) pe care în zadar a căutat Einstein s-o exprime cuantificat?

 

Unele accente referitoare la generozitatea excesivă a lui Steinhardt-criticul faţă de autori minori (de la Brătescu-Voineşti la Al. Căprariu), controversaţi (A. Păunescu) sau aflaţi la început de drum (optzeciştii, întîmpinaţi de călugărul-critic în recenzii jubilative de pe poziţii creştine şi neocriterioniste) puteau fi, desigur, altfel distribuite. Dar nu-i nimic de obiectat aici: dacă pentru Dan C. Mihăilescu În genul tinerilor… este Nu-ul adresat de Steinhardt propriei generaţii, pentru George Ardeleanu „elogiul generaţiei 80“ (cu rezervele de rigoare) este un „nu“ la adresa „gîndirii captive“. Spre deosebire de autorul cărţii de faţă, cred însă că „antimodernismul“ ideologic al volumului de parodii În genul tinerilor… (1934) nu exclude, în planul sensibilităţii estetice, un filomodernism şi chiar un filoavangardism latent al tînărului Steinhardt, eliberat abia în eseul din anii ’80 despre Geo Bogza. Prefer să văd în conservatorismul burghez de tinereţe al scriitorului – critic de pe poziţii liberale şi iudaice al democraţiei, adept al votului cenzitar etc. – o formă, încă una, a libertăţii căreia i-a rămas fidel toată viaţa. Libertatea de a înota împotriva curentului, a curentelor dominante. Căci, în definitiv, atît „trăirismul“, cît şi anarhismele modernisto-avangardiste din anii marii zbînţuieli interbelice sînt, pe o anumită latură, conformisme ale nonconformismului. Adevăratul nonconformist îmi pare a fi Steinhardt însuşi, iar numitorul comun între dandy-ul monden şi frivol (dar… burghez şi conservator) din anii ’30, adept al iudaismului tradiţional (dar izolat în sînul comunităţii sale) şi liberalul postbelic, convertit la românism ortodox şi admirator de pe poziţii creştine al artei de avangardă, este libertatea personală, ostilă oricărei „logici a colectivelor“, dar şi anarhismelor de tot felul, o libertate aflată mereu în orizontul transcendenţei.

 

Pentru George Ardeleanu, Steinhardt pare să joace rolul unei busole. Ea îl ajută, între altele, să echilibreze avenit laicismul optzecist prin fervoarea şi autenticitatea spirituală criterionistă de pe celălalt versant al liberalismului cultural. Pus în faţa unor interpretări creştine extravagante (la O scrisoare pierdută, anumite tablouri ale lui Dali sau Blow up-ul lui Antonioni) sau în faţa unor asocieri frenetice între nume de toată mîna, monograful se întreabă retoric: „nu e cam mult?“. Schimbînd însă oportun „punctul de vedere“ exterior cu cel din interior, tot el explică – deplin convingător – paradoxurile steinhardtiene: unele sînt reflexul unei forma mentis multiplu disponibile, înclinate spre împăcarea contrariilor, altele sînt forme de răspăr intelectual şi de frondă moral-politică. Un exemplu: demonizată de critica postbelică, privită din cele mai diverse unghiuri ca întunecată, teratologică, amorală, lumea lui Caragiale e aşezată de Steinhardt sub semnul împăcării creştin-ortodoxe; nu însă în sine, căci îşi avea păcatele ei, ci prin contrast cu aberaţiile totalitare ce i-au urmat. La fel se explică, în fond, împăcarea scriitorului-monah cu atîţia adversari din trecut.

 

O chestiune delicată, dar pe care George Ardeleanu o abordează admirabil este aceea a convertirii. Privită cu suspiciune de către unii coetnici ai lui N. Steinhardt (de la Al. Mirodan la Al. Sever şi Norman Manea, pentru care botezul din închisoare ar fi dus la o apropiere de românismul legionar), experienţa în cauză e discutată cu toate argumentele pe masă şi cu o dezarmantă eleganţă: „La urma urmei, de ce nu am fi puţin liberali şi nu am accepta că oricine are dreptul să-şi aleagă ce religie doreşte? Cu precizarea că, dacă acceptăm convertirea lui Steinhardt la creştinism, atunci trebuie să ne dezbărăm şi de triumfalismul celor care nu acceptă convertirile de la creştinism“. George Ardeleanu îi dă, pentru început, dreptate lui Alexandru Sever – adept al iudaismului canonic şi al unei „viziuni logice“ asupra convertirii – atunci cînd afirmă că Steinhardt „a ţinut să înfrîngă de două ori o fatalitate ce-l rînduise în lume drept evreu: o dată ca creştin şi o dată ca român“. Dar adaugă imediat: „Este paradoxal cum viziunea lui Alexandru Sever se suprapune peste cea a lui Nae Ionescu cu a sa celebră butadă despre diferenţa dintre a fi Român şi a fi bun Român, subtil ironizată de Steinhardt“. Într-adevăr, departe de a presupune o „ură de sine evreiască“ (Steinhardt nu şi-a renegat niciodată „sîngele“), departe de a trăda un complex social (familia lui Steinhardt, înrudită cu Einstein şi Freud, era printre cele mai bine situate) convertirea trebuie înţeleasă în misterul ei insondabil. Pe de altă parte e greu ca, în numele împăcării, să acceptăm afirmaţiile lui Steinhardt cu privire la „omenia“ tratării evreilor sub Ion Antonescu. Aici, inclusiv autorul monografiei îşi suspendă judecata.

 

Oricum, studiul său caleidoscopic, cu o „regie“ complexă şi dinamică, vădeşte o pătrunzătoare înţelegere a paradoxurilor istoriei şi ale fiinţei umane. Apropierea, apoi îndepărtarea lui Steinhardt de Emanuel Neuman are drept corespondent – dincolo de pragul anilor ’40 – îndepărtarea, apoi apropierea de Bellu Silber, trecut şi el prin infernul închisorii. Biografia tatălui – bătrînul inginer Oscar Steinhardt – se numără printre secvenţele cele mai luminoase ale cărţii, aşa cum – la celălalt pol – rămîne greu de uitat figura neagră a lui Caraion, cel pe care închisoarea l-a transformat într-un om mutilat de resentiment. Relaţiile apropiate, dar nu necritice cu Constantin Noica îşi au, şi ele, tîlcurile lor. Pe de altă parte, subtilitatea discuţiilor privind textele lui Steinhardt despre Proust şi Gide, redutabila paralelă cu Dostoievski (afinitatea intimă dintre stareţul Zosima şi „părintele Nicolae“…) sau consideraţiile despre „creştinismul activ“, „jovial“ şi „liberal“, ostil ascetismului bigot şi utopiilor logice, sînt doar cîteva momente de graţie hermeneutică ale cărţii. Biograful, istoricul literar, cercetătorul mecanismelor represive, analistul ideologic, comentatorul teologic, criticul cooperează într-o naraţiune monografică plauzibilă şi seducătoare, pendulînd mereu „între viaţă şi cărţi“ şi avînd în centru un personaj greu de uitat. E de presupus că partea invizibilă a biografiei intime a lui Steinhardt va fi recuperată într-un volum viitor, unde va fi valorificată enorma cantitate de material documentar din arhivele C.N.S.A.S. (numeroase documente-revelaţie sînt reproduse în bogata secţiune de „Addenda“).