OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Revolutie
Ultimele imprejurari au readus, in vocabularul cotidienelor si al cercurilor politice, acest termen uzat: Revolutie! il scrie si il striga opozitia, cu o nuanta de repros si alarma. il agita guvernamentalii cu un soi de mindrie abia, abia retinuta.
Gresesc si unii si altii. Pentru ca aceste marunte chestiuni de fiecare zi, aceste biete incaierari de culise, prea sint palide pentru a justifica o vorba de curaj si prea sint obisnuite pentru a crea o situatie exceptionala.

Revolutie
Ultimele imprejurari au readus, in vocabularul cotidienelor si al cercurilor politice, acest termen uzat: Revolutie! il scrie si il striga opozitia, cu o nuanta de repros si alarma. il agita guvernamentalii cu un soi de mindrie abia, abia retinuta.
Gresesc si unii si altii. Pentru ca aceste marunte chestiuni de fiecare zi, aceste biete incaierari de culise, prea sint palide pentru a justifica o vorba de curaj si prea sint obisnuite pentru a crea o situatie exceptionala. Nu. Sintem intr-un dezolant cotidian, pe care nici un elan, nici o vointa si nici o violenta nu incearca sa-l ridice pina la creatie. Ducem – asa cum ne-am obisnuit de la razboi incoace – o viata de cirpeli, eforturi ratate, consolori modeste. O viata care nu s-a lichidat si nu se lichideaza. Un trai care se zbate in jurul unui indice de scumpete progresiva, in jurul unor socoteli fara perspectiva si fara orizont. Nimic nu anima aceste intimplari pe care le traim si tristetea lor nu tresalta de melancolia fecunda a unui rod tirziu, indoilenic, dar posibil. Caci toate aceste fapte diverse de astazi sint fara viitor, fara respiratie, fara alt sens, decit unul imediat, contingent si plat. Nu se deschide dincolo de ele un peisaj mai larg, nu se desemneaza o unitate si o progresie, o lege de angrenare stricta. Totul e accidental. Este. Putea sa nu fie.

Si se poate numi acest maidan de intimplari si situatii revolutie? Ce stupida gluma, de oameni care au pierdut intelesul exact al cuvintelor. Sa pastram vorba. S-o pastram pentru consolarile noastre intime si pentru visurile inscrise pe marginea ingusta a marilor dezamagiri.
Revolutia ar presupune o rascolire sufleteasca din adincimi, o destelenire fertila si brusca, o ridicare launtrica pina la credinta si dincolo de fapte.
Si nu e. Nu vedeti ca nu e ?
Cuvantul, miercuri 30 octombrie 1929

in Rusia
Adversarii Rusiei sovietice (si care european adevarat nu e in mod firesc dusmanul acestui fragment de Asie prost distribuita pe glob?) se bucura de ultimul atac, pe care – dezamagit – un fost comunist il indreapta din Franta impotriva acestui „stat proletar“. Bucurie naiva! Cel putin tot atit de naiva cit a fost si continua sa fie supararea celor pe care ii irita, dimpotriva, orice lauda adusa aceleasi Rusii. Lauda sau reprobare, aplauze sau fluieraturi, consimtamint sau protest, ceea ce gindim noi despre tot ce se intimpla dincolo de Nistru e fals, e nepropriu, e dincolo de realitati. Nu putem avea despre lumea si viata de acolo decit opinii: „ne dam cu parerea“. Asta e tot. Apreciem tara ca pe un spectacol oarecare, o judecam in raport cu obisnuintele si sentimentele noastre, asa cum am judeca o piesa de teatru in raport cu anumite criterii estetice. in fond, raminem straini si indiferenti. Nu comunicam cu acest univers sufletesc, nu avem – spre el – puncte de abordare.
Lucrurile merg prost in Rusia. Ne-o spune cineva, care pina mai ieri agitase o mie de prospecte ideologice si tot atitea steaguri rosii. Lucrurile merg atit de prost, incit pot dezamagi chiar pe un mistic si pe un fervent al regimului. Oamenii crapa de foame. innebunesc de oboseala. Lincezesc de teama. intiiul gest deplasat ii duce sub o teava de pusca sau sub un virf de cutit.
Dar a fost Rusia vreodata altceva decit este azi? Poate fi alta decit este? Ma tem ca nu.

O stepa imensa, un pamint vast, elementar, crud, locuit de un popor fara dimensiuni, nu poate sa se constituie in stat. Vremea a trecut deasupra acestei tari, fara sa o fi dus cu sine pe drumurile ei. Si astfel, un neam de nomazi intirziati, o hoarda de sciti s-a trezit deodata in mijlocul unei lumi incadrate si al unor indivizi stabiliti, obligata sa se modeleze dupa liniile trasate fara voia ei, peste ea.
Rusia nu cunoaste notiunea sentimentala a individului. Noi judecam numai din acest punct de vedere insa. Noi traim in ins, ea, in masa. Noi in an, ea, in ev. Totul e acolo imens, nedistinct, global. Un om care moare, o suta care se sinucid, o mie care sint ucisi – ce inseamna aceste mici socoteli intr-o existenta colectiva, care n-are numar? Tara asta singereaza elementar si firesc. Dramele ei locale se pierd intr-o insensibilitate de colos.
Si noi le deplingem fiindca n-avem cum sa stim. Ne dam cu parerea.
Cuvantul, simbata 2 noiembrie 1929

Adolf Hitler-mongol
Se face mare haz in Germania de un proces comercialo-politic, ce s-a judecat de curind la München. Este o afacere incurcata, jumatate grava, jumatate comica, in care e amestecat un doctor, un fotograf si... Adolf Hitler.
Doctorul Fritz Gerlich a scris si a publicat un studiu foarte serios si stiintific in care dovedeste ca „frumosul Adolf“, cum i se zice familiar, este din punctul de vedere al rasei un tip alpin-mongol. Descoperirea este cutremuratoare, caci, dupa dogmele hitlerismului, neamtul autentic, neamtul pur singe, neamtul 100%, trebuie sa fie neaparat si exclusiv un tip nordic-germanic. intelegeti catastrofa – nu-i asa? – si bagati de seama cum aceasta simpla schimbare de termeni poate sa destrame dintr-odata intreg edificiul national-socialist, lasindu-l fara baza antropologica.
Doctorul Gerlich a adus in sprijinul constatarii sale o serie de fotografii ale lui Hitler, masurindu-i craniul si studiindu-i conturul. Fotografiile erau facute de un anume Hoffmann, care, neputind angaja cu medicul in chestiune o discutie de antropologie, s-a multumit sa-l dea in judecata pentru furt de proprietate artistica.

Tribunalul i-a acordat intr-adevar despagubirile cerute, socotind ca fotografiile nu puteau fi publicate fara drepturi de autor. Chestiunea autenticitatii argumentelor stiintifice n-a fost abordata si tribunalul n-a raspuns daca Hitler este alpin-mongol sau nu. indoiala ramine.
Ce amuzant ar fi ca pina la urma „frumosul Adolf“ sa se dovedeasca a fi un veritabil mongol. Cavalerul rasei germanice pure ar lua dintr-odata un aspect tragic, pe care comedia lui politica de pina azi nu l-a avut niciodata. Caci ar fi in el tragedia unui om care tinde sa fie ceea ce nu este, revolta unei constiinte ancestrale impure, protestul unui strain care, simtindu-se biologic neincadrat in colectivitatea pe care o iubeste, striga ca sa fie auzit si mai ales ca sa se auda el pe sine, striga, unde poate, furiosul lui exclusivism national.
Nu ar fi prima oara cind un adaptat ar face exces de autenticitate. Se cunoaste entuziasmul suprem al neofitilor. Antisemitii cei mai vigurosi se recruteaza printre greci. Reactionarii cei mai salbatici printre evrei. (Dreyfusardul cel mai comic, dar si cel mai indirjit a fost, la vremea lui, ...Arthur Meyer. Astazi inca, dusmanul cel mai primejdios al stingii franceze, nu este nici Léon Daudet, nici Louis Marin, nici Tardieu, ci Georges Mandel, un evreu.)
Exista renghiuri de acestea, pe care viata le joaca celor „puri“. Si poate ca nu este rasa mai detestabila decit a lor.
Cuvantul, 2 decembrie 1932

Jazzul subversiv
Revolutia hitlerista a facut un nou pas inainte, pe calea reformelor sale de ordin politic si spiritual. A suprimat jazzul.
Este un moment solemn in istoria germana. Este o noua intoarcere spre Nibelungi si o noua rupere de coruptia moderna.

„Fürehrul radiofoniei Reichului – spune o telegrama de Duminica – a dat un ordin prin care se interzice pe viitor difuzarea muzicii de jazz de catre posturile germane. Muzica neagra ii inlocuita cu vechi cintece populare.“
Mereu aceeasi mentalitate de pension pe care „revolutia“ din martie 1923 n-a incetat s-o cultive ca intr-o vasta patrie de fecioare ratacite. S-a reglementat la inceput lungimea costumelor de baie. Pe urma li s-a interzis femeilor sa fumeze. In sfirsit s-a suprimat pudra si rosul de buze. Iar acum se restabileste, prin decret, valsul obligatoriu, in locul muzicii sincopate.
Este o pedagogie de calugarite, care, sub cingatoarea cu revolvere, isi pastreaza aceeasi naivitate extrema, aceeasi pudoare speciala, din scolile de provincie, unde bunele fete de familie invata bunele maniere.
Soeur Lucrèce, Schwewster Liberata si Frau Oberin, pe care le vedeam in copilarie trecind pe strazile Brailei, cu pasul lor de pisla, cu privirea lor albastra si rece, cu rochiile lungi si negre, nu faceau alte legi in micul lor Reich din strada Radu S. Cimpiniu, unde un popor de 200 de fete traia sub controlul lor, nu faceau alte legi, decit cele pe care astazi le fac in centrul Europei, pentru 65 de milioane de oameni, dnii Hitler, Goebels si Goering.

„Maedchen in Uniform“, iata ce trebuie sa devina cei 65 de milioane de germani, barbati sau femei, „Maedchen“ chiar cind poarta revolver, chiar cind comanda un batalion de asalt, chiar cind executa o mica expeditie de agrement la München, ca la 30 iunie 1934. Niciodata sufletul lor candid nu va mai trebui sa fie corupt de ritmul taiat al jazzului, de sunetul gutural si trist al saxofonului, de apelul languros al banjoului. Niciodata urechea lor cuminte nu va mai trebui sa suporte aceste chemari barbare, aceste ecouri de padure salbatica, aceste valuri sonore venind din cine stie ce nostalgii negre. Niciodata vocea dubla a negrului american, vocea lui de viola profunda si de flaut copilaros, vocea lui tulbure si surda, din care izbucnesc uneori strigate de o sfisietoare puritate, niciodata aceasta voce nu va mai trebui sa se ridice pe pamintul sever al Reichului moralizat. Posturile de radio vor intona la timp O, du lieber Augustin ceea ce va inlocui cu un desavirsit succes moral desfrinatul All I want to do is to be with you al celor cinci Sofomori, care cintau pe vremuri pentru placile de patefon Columbia.
*

Dar nu e prea tirziu? Muzica neagra n-a semanat ireparabile dezastre? Decretul Führerului radiofonic va putea sa elimine nefasta infiltratie neagra din programele teutone? Negrii astia, vedeti, au fost atit de perfizi incit nu s-au multumit sa cinte cu blestematele lor voci si cu nerusinatele instrumente – ci incetul cu incetul au impus si muzicii albe, ca sa zicem asa, ritmul lor, disonantele lor, straniile lor melodii, vacarmul lor plin de culoare, de stridenta, de frenezie, de neliniste. Toate acestea au intrat in muzica moderna si se gasesc acolo atit de intim asimilate, atit de profund inradacinate in structura cintecului si a piesei simfonice, incit te intrebi cum anume va proceda politia nazista pentru a le da afara, pastrind numai ceea ce demnitatea alba si morala familiara poate ingadui, in limitele bunei-cuviinte.

Cu cei cinci Sofomori, cu cei cinci Revellers, cu cei doi Layton si Jolmston – nu e greu de procedat. Nu le vizezi pasapoartele, le spargi discurile inregistrate, eventual ii omori. Ce te faci insa cu Gershwin, care este anglo-saxon si a carui simfonie, de atitea ori cintata in Germania, este un jazz scandalos? Ce te faci cu Hindemith, care este de-a dreptul german si in a carui muzica sint atitea acorduri si fraze suspecte? Ce masuri iei contra lui Honegger, care nu mai departe decit anul asta a scris si a facut sa se execute un concert pentru saxofon si orchestra? Unde il inchizi pe Darius Milhaud, care a compus, cu o foarte vadita technica de jazz, un concert pentru baterie si orchestra? Cum il suprimi pe Strawinski, cum il suprimi pe Prokofieff, aceiasi Strawinski si Prokofieff, din care postul Stuttgart ne-a dat pina astazi nenumarate auditii de noapte?

Vai! Reforma radiofonica hitlerista vine prea tirziu. Raul este ireparabil, contaminarea generala. Negrii au invadat pe caile cele mai nevazute, si tocmai de aceea cele mai primejdioase, estetica ariana. in pictura, culori si forme, in muzica, ritmuri si sunete poarta pina in centrul Europei ecoul unui suflet, pe care noi, albii, am facut tot ce am putut ca sa-l civilizam: l-am ciuruit de gloante, i-am dat wisky, i-am tinut predici misionare, l-am linsat in marile noastre momente de entuziasm – dar totul a fost de prisos, caci si astazi glasul lui vine de departe, din umbra padurilor virgine, ca un tipat, de libertate si de copilarie.
Nu e prea tirziu pentru a ne astupa urechile?
Rampa, 17 octombrie 1935

Guzganii din Riker
Este o insula in apropierea New Yorkului. ii spune Riker. Cum nu e locuita si cum nu sta in drumul vapoarelor de cursa regulata, a devenit lada de gunoi a marelui oras. De vreo douazeci de ani, murdariile zilnice ale cetatii sint depozitate acolo. Resturi din hrana citorva milioane de oameni, zdrente, tinichele, hirtii, coji, toata materia imunda ce ramine pe urma muncii si a vietii. in fiecare zi, zece vapoare transporta gunoiul acesta de la New York in insula.

Acolo e intretinut un foc permanent pentru distrugerea acestor resturi mizerabile. Un foc inabusit, care incearca sa razbata prin gramezi si arde acoperit, in adinc.
Municipalitatea newyorkeza n-a stiut acest lucru, ca murdaria poate invinge si flacara. Si astazi se gaseste in fata unei dificultati teribile. Caci au crescut si s-au raspindit in Riker guzganii. E o invadare catastrofala. Se evalueaza numarul lor la citeva milioane. Toate mijloacele de exterminare au fost incercate. Zadarnic. De o marime neobisnuita si tari pe numarul lor imens, guzganii din Riker au inceput de la o vreme sa se dea la oameni si la ciini. Accesul in insula devine primejdios.
Insula Riker, insula guzganilor, cum i se zice, n-a fost invinsa nici de gazele asfixiante. E vorba sa se faca acum o experienta cu un nou gaz, anume inventat, facut dintr-o otrava subtila, dar cu efect puternic. Si se asteapta rezultatele.
*
Cineva care ar avea aplicatii de fabulist, ar putea asemui politica de aici, de la noi, cu intimplarea din insula Riker. Fiindca si noua, intr-un fel, ni s-a intimplat o surpriza de soiul asta.
Nu vi se pare ca noi am tratat politica asa cum edilii din New York au tratat insula Riker? Am facut din ea depozitul mizeriilor noastre. Din neatentie sau din plictiseala, am lasat sa se ingramadeasca in cercul ei, ca intr-o insula pustie, tot ce a fost murdar si meschin.

„Politica!“ – spunea cetateanul roman, ridicind sceptic din umeri, cind citea in gazete istoria unei noi escrocherii sau inceputul dubios al unei afaceri ministeriale.
„Politica!“ Era insula Riker a noastra. Loc izolat in care patimi marunte, ambitii intunecate, vanitati chinuite, ardeau intr-o flacara surda, sub cenusa. Acolo totul era ingaduit. Orice prudenta de prisos. Orice scrupul, ridicol. Ca doar cine umbla prin balarii nu-si pune, pentru asta, manusi si pantofi de lac.
Tot ceea ce fiecare in parte, in viata noastra personala, nu ne-am fi ingaduit, – calcarea cuvintului dat, tradarea prietenilor, schimbarea gindurilor de la o zi la alta, nesocotirea celor mai simple indatoriri –, totul se indrepta firesc spre politica.

Cine stie daca nu va trebui intr-o zi sa-i recunoastem politicii un rol de dezintoxicare nationala. A fost poate supapa noastra de siguranta. Canalul prin care eliminam indivizi si patimi, care altfel ne-ar fi incurcat in viata noastra privata, mai grav chiar.
A fost poate un serviciu de salubritate instinctiv. Numai ca cele zece vapoare, ce fac zilnic curse New York – Riker, pentru noi ar fi fost insuficiente. Aveam de eliminat nemasurat mai multe mizerii. Si am facut-o cu nepasare.
Dar nepasarea se plateste aici, ca si acolo. Sub fumul gros al acestui incendiu murdar, caruia ii spuneam politica, au crescut personagii neasteptate. Veniti de unde vin si traind unde traiesc, au fost capabili de orice. Nu i-am luat in seama la inceput. Erau docili. Dar, uite ca s-au inmultit. Cind ne-am trezit sa punem capcane si sa le oferim soricioaica, a fost prea tirziu.
Caci guzganilor din Riker li se va da poate intr-o zi de hac, dar astorlalti...
Cuvantul, 4 septembrie 1931

O „uniune pentru adevar“ la Bucuresti
A circulat foarte mult in ultimul timp prin Bucuresti o brosura care, la Paris – de unde este ea –, a provocat cu siguranta mai putina fierbere decit la noi. Asa sintem noi: entuziasti!
Brosura cu pricina se numeste André Gide, et notre temps (N.R.F.) si nu este altceva decit dosarul unei dezbateri publice, organizate in primavara trecuta de catre asociatia franceza Union pour la vérité, asupra atitudinii marelui scriitor fata de problemele sociale. Gide a reprezentat mereu in cultura franceza a ultimilor treizeci de ani un punct de rezistenta radicala, un centru de neliniste, un exemplu de insurectie... Multa vreme a fost un hughenot – ceea ce era de ajuns pentru a fi suspect. Astazi este marxist, ceea ce este prea mult.
Daca a existat totdeauna un proces Gide, niciodata acest proces n-a fost mai sever decit e astazi.

Ne dam bine seama ca ceea ce se intimpla la reuniunea de la Union pour la vérité era un lucru foarte grav, menit sa atinga cele mai profunde fibre de simtire tinara in Franta. Cazul Gide dureaza de multa vreme – de la polemica „Dezradacinatilor“ lui Barrès – si de atunci si-a sporit mereu acuitatea, dar nu si-a modificat deloc elementele. Aceleasi pozitii sint in joc, aceleasi tendinte si – in buna parte – aceeasi oameni. Barrès, desigur, nu mai este de fata, dar grupul anti-Gide isi continua prin Massin si Maritain linia traditionala.
Ei bine, a fost posibil acest lucru admirabil, ca spiritele cele mai opuse si mai fundamental adverse sa-si dea intilnire si sa se confrunte in aceeasi dezbatere. Totul s-a petrecut cu o nobila asprime, fara concesii si fara atenuari, fara ezitare si fara menajamente, dar cu acea stapinire pe care o disciplina morala de citeva veacuri o poate da oricarei dusmanii de ordin spiritual.

Ori in ce tabara politica ai fi angajat (si cu atit mai mult daca nu esti angajat in nici una), nu se poate sa nu intelegi si sa nu stimezi valoarea umana a unei asemenea experiente. Ea restaureaza putin demnitatea gindului si a omului, in acest timp in care vorbesc revolverele si pumnii.
E deci firesc sa aderi – fie si de la Bucuresti, de unde nu-ti cere nimeni adeziunea – la aceasta superioara fapta. Socotesc insa ca entuziasmul bucurestean a mers prea departe, atunci cind zilele trecute un confrate – ziarul Facla – a propus nici mai mult nici mai putin decit o... Uniune pentru adevar pe malurile Dimbovitei.
Sa fim seriosi, domnilor. Chestia asta nu e de noi. Sintem o societate inca prea juna. Sintem cu totii prea irascibili, prea temperamentali, prea intransigenti. inca n-am ajuns la acel stadiu psihologic, in care nu se confunda o idee contrarie cu un ultraj personal.
Ideile noastre sint indignate, sint agresive, sint „dintr-o bucata“. Au si ele sapte vieti in pieptul lor de arama, asa ca pot supravietui oricarui argument, care, Doamne fereste, le-ar clatina din loc.
O uniune pentru adevar? Pentru care adevar? Pentru adevarul meu, n-am nevoie de uniune. Iar pentru adevarul d-tale, te astept sa treci pe strada mea, daca-ti da mina. Restul e blazare, lipsa de entuziasm, scepticism si atitudine sentimentala. N-avem timp.

Am avut si noi, aici, la Bucuresti, o dezbatere despre André Gide. Sint numai doi ani de atunci. Nici doi ani. Era intr-o seara de noiembrie, la Fundatia Carol. Trebuia sa vorbeasca Tudor Vianu, Mircea Vulcanescu, Mircea Eliade, Serban Cioculescu si nu mai stiu cine. Tin foarte bine minte geamurile sparte, usile scoase din titini, becurile facute tandari cu bastonul si citeva usoare urme de singe... Mi le amintesc fara nici o tristete. Treaba asta nu-i cu suparare. Cum sa te superi pe un fir electric, care plesneste atunci cind curentul ce-l strabate este mai intens decit poate el suporta?
Daca n-am uitat cu totul manualul meu de fizica din clasa a saptea de liceu, chestia aceasta se cheama in electricitate – rezistenta. in ordine intelectuala, tot „rezistenta“ se cheama. Exista adica unele idei cu prea mare voltaj pentru viata noastra intelectuala. Si atunci le scoatem din joc... cum s-a vazut mai sus.
„Uniunea pentru adevar“ ar fi o uniune pentru un lucru prea iritant. Notiunea noastra de adevar nu ingaduie verificari, control reciproc, supunere la ratiune, indoiala, respect pentru pozitia adversa si modestia in atitudinea proprie. Daca in certitudinile noastre ar strabate, cind si cind, slaba, nesigura, subtila lumina a unui inceput de intrebare, am fi pierduti.
Sa fim prudenti.
Rampa, 15 septembrie 1935

Explicatia fripturismului
Nici zece zile n-au trecut de la constituirea noului guvern si emigrarile politice au inceput. Intii, individual si izolat: X vrea sa fie consilier comunal, Y vrea sa fie senator. Pe urma, in mici grupuri de cite cinci, cincisprezece, cincizeci. Si intr-un caz si intr-altul, procedura este aceeasi: o scrisoare de demisie in care explici de ce partidul din care te retragi este tradator de neam si o alta scrisoare, de inscriere, prin care explici de ce partidul in care te inscrii este salvator de neam.
Cintec vechi in doua jumatati de tact, ce revine fatal la fiecare schimbare de guvern. Intr-un moment de indignare si humor, dl N. Iorga l-a botezat fripturism.

Deci guvernul Vaida isi va avea fripturistii sai. La Cluj, dnii Hatiegan, Coriolan Tataru, Stefan Metes, fosti membri ai fostului guvern (in care se refugiasera fugind de la national-taranisti), demisioneaza din Uniunea Nationala si se introduc pocaiti in noile rinduri guvernamentale. La Ialomita, seful gogistilor, care nu mai departe decit acum doua luni era gata sa moara pentru national-agrarianism, se declara astazi gata sa moara pentru national-taranism.
Schimbare de directie doar: spiritul de sacrificiu ramine acelasi.
E un spectacol prea vechi ca sa mai dezguste. Dezmatul asta politic a devenit o traditie si, daca n-a cistigat in respectabilitate, a sporit in vechime. Asta ii acorda oarecari drepturi de seriozitate.
in orice caz, fenomenul fripturismului merita mai multa consideratie, decit i se da obisnuit. Caci este altceva decit un simptom de nerusinare publica. Este de-a dreptul un simbol de structura politica.

Nu glumesc deloc. incercati sa ginditi un moment fara repulsia morala pe care poate o aveti in fata acestui sistem de dezertari. incercati sa treceti peste orice rezerva sentimentala.
Transfugi au fost aproape toti oamenii nostri politici. Chiar cei de mina intii. Nu dnii Petrovici si Valjean, profesionisti in materie. Dar dl Vasile Goldis, aceasta impresionanta figura, dar dl Argetoianu, acest om sclipitor, dar dl Istrate Micescu, aceasta inteligenta prestigioasa. Transfugi au fost, la drept vorbind, nu aproape toti oamenii nostri politici, ci absolut toti, daca dam vorbei de „transfug“ nu intelesul imediat si plat de trecator de la o grupare la alta grupare, ci pe acela mult mai just de om, care, fara sa-si schimbe necesarmente partidul, isi schimba pozitia, orientarea, scopul, credinta. Deci, transfug maresalul Averescu, a carui viata politica a fost un neintrerupt salt de la o credinta la alta, transfug dl Duca, celebru prin retractari, reveniri si contraziceri, transfug dl Maniu, astazi campion al legalismului si miine confiscator de ziare...

Sa o spunem lamurit: fripturismul este un fenomen politic romanesc de o generalitate care cunoaste cel mult nuante si atenuari, in nici un caz infirmari. De ce? Sa fim noi incapabili de consecventa, onestitate si convingere? Sa fie un defect de temperament? Sa fie unul de sensibilitate morala? Nu. intrebarile acestea sint prea grave si raspunsul e mult mai simplu. Explicatia sta in faptul ca vietii noastre publice ii lipsesc cu desavirsire punctele de orientare politica. Nu sint idei, nu sint conceptii sau directive, nu sint pozitii deosebite structural.
Ce lucru anume tradeaza un ins care pleaca de la gogisti si se duce la national-taranisti sau pleaca de la averescani si se duce la liberali? Cel mult calca o solidaritate de grup si interese. Dar paraseste el o idee si adopta o alta? Renunta la un sistem de gindire politica si isi insuseste un altul? Sa fim seriosi.
intr-o viata publica asemanatoare celei de la noi nu sint posibile nici convertirile nici tradarile. Caci – si lucrul merita sa fie scris cu litera mare – NIMENI NU ARE NIMIC DE TRADAT.
Cuvantul, 17 iunie 1932

„Noi, care cei dintii!...“
Nu se face nimic in Romania de la o vreme, fara ca 50-60 de eroi, rasariti brusc prin generatie spontanee parca, sa nu reclame, fiecare in parte si toti la un loc, onoarea de a fi descoperit „pentru prima oara“ acel lucru.
Se voteaza conversiunea datoriilor agricole? Se modifica tariful vamal? Se presupune revizuirea datoriilor externe?
Iata de ce, douazeci, o mie de ideologi, reclamindu-si sus si tare paternitatea. „Noi, care cei dintii...“
Uneori, mania asta ia forme ridicole. S-a intimplat bunaoara ca o gazeta – astazi disparuta de altfel – sa apara asta iarna in toiul miscarii stagiarilor si a studentilor impotriva legii advocatilor. Chestiunea era veche de citeva luni, o discutase toata lumea, toate gazetele, toti deputatii. O cunosteau pina la exces. Zeci de articole fusesera publicate. Ei bine asta n-a impiedicat ca proaspata gazeta sa scrie cu seninatate: „Noi care cei dintii am cerut ca aceasta lege infama sa cada...“.
E amuzanta – nu? – aceasta furie de a stabili cu orice pret, chiar cu pretul ridicolului, care nu este la noi cel mai greu de platit, intiietatea ideii si paternitatea legitima. E mai ales caracteristica.

Vedeti ce intereseaza la noi in dezbaterea unei chestiuni? Care a fost intiiul, care a fost al doilea? Ca o lege e proasta sau buna, ca o solutie e dreapta sau strimba, ca o propunere este realizabila sau fantezista – de asta nu intreaba nimeni. Important pentru noi este sa stim „care e ala“?. Si nu ne batem pentru nimic cu mai mare pasiune decit pentru aceasta jalnica desertaciune.
De indata ce apare in discutia curenta a zilei o „idee“, grija rumanului nu este sa o inteleaga, ci pur si simplu sa-si asigure o ipoteca asupra-i: noi care cei dintii! E prudent si nu angajeaza la nimic. Cine stie? Da Dumnezeu ca iese bine si atunci, asa-i ca te-ai dovedit profet?
Pe urma, nici nu e greu. Ajunge sa afirmi ca ai fost intiiul, pentru ca intr-o buna zi sa crezi si tu in istoria asta. Dovezi nu se cer si, chiar daca s-ar cere, ar fi imposibil de dat.
E atit de dificil sa stabilesti paternitatea unui copil, care – de! – este de carne, e vizibil si da din miini, dar inca a unei idei care nici de carne nu e, nici nu se vede si nici din miini nu da.
Prin urmare, strigati linistiti, ideologilor, strigati fara teama: noi care cei dintii!!!
Cuvantul, 23 aprilie 1932

Pesti cu numar de ordine
Toata lumea e de acord ca se fac in parlament prea multe chestiuni personale, fiecare deputat si senator avind cite un naduf intim, pe care tine sa-l explice, pentru ca „tara sa stie si sa judece“. Ca si cum tarii numai de asta i-ar arde.
Ieri, un domn Pencof, care lamureste „atitudinea sa nationala“. Alaltaieri, un domn doctor Lupu, care arata cum a devenit cazul de i-a cerut, in 1927, pardon dlui Stelian Popescu, din motive patriotice. Rasalaltaieri, un domn aproape senator (pe asta nu mai stiu cum il cheama), care explica de ce tot din nationalism a batut oameni si a furat cai.
Nu e sedinta din care o treime sa nu fie ocupata cu punerea la punct a onorabilitatii vorbitorilor.
Tu n-ai facut razboiul! El a tradat! Voi ati luat spert! Ei au traficat cu pasapoarte false!
Noi – ce sa spun? –, obiectivi cum sintem, le ascultam pe toate si le credem pe toate. Dar ne intrebam daca edificarea noastra in directia asta merita atita timp pierdut si atitea diurne parlamentare.
Mult mai simplu ar fi sa se tipareasca, o data pentru totdeauna, un anuar al politicienilor, un fel de Larousse al lor, in care sa se treaca la rubrica fiecaruia tot ce a facut, tot ce a dres, tot ce a mintit, tot ce a luat pentru binele public.

Ne-am dispensa astfel de prea lungi dezbateri si am putea reconstitui, intr-un sfert de ceas, o cariera politica dintre cele mai zbuciumate.
Masura ar fi cu atit mai bine venita, cu cit viata politica este o apa atit de confuza si namoloasa, incit dupa doi-trei ani, izvoarele unei cariere se sterg si te trezesti cu un specimen, care nu stie nici de unde vine, nici unde se duce.
in privinta asta pescarii portughezi sint mai prudenti decit gazetarii romani, desi si unii si altii se ocupa cu doua specii de animale foarte inrudite.
Traieste in apele portugheze un peste – tonul –, a carui migratiune in masa este atit de capricioasa si derutanta, incit pescarii nu stiu niciodata unde-l vor putea prinde a doua zi. De aceea, anul acesta au fost prinsi vreo 60 de toni si, dupa ce i s-a aplicat fiecaruia un numar de ordine, au fost aruncati din nou in apa, intr-un anumit punct geografic. Pescarii care vor pescui pe viitor unul din aceste exemplare numerotate vor comunica acvariului Vasco da Gama din Lisabona locul anume unde l-au pescuit. Astfel se va putea stabili itinerariul migratiunii.
Ce ar fi deci, daca, la intrarea in viata politica, am da fiecarui ins un numar de ordine, dupa care sa-l putem recunosate mai tirziu?
Operatiunile de control civic n-ar fi dintr-odata simplificate?
Cuvantul, 10 septembrie 1932

Despre „un program minimal“
Ultimele intimplari politice au imbogatit dictionarul dezbaterilor la ordinea zilei, cu inca doi termeni: program minimal si program radical.
Ce-or fi vrind sa spuna aste doua vorbe, nu e greu de inteles. Sint doua simple eufemisme, menite sa ascunda delicat situatii grave si timiditati incurabile.
Program radical, adica un program de supunere la realitati. intelegi ca tot formalismul economic si juridic de care ne-am agatat nu ne mai poate duce nicaeri, intelegi ca mersul lucrurilor impune anumite decizii brutale poate, neplacute desigur, dar inevitabile, intelegi ca toate instrumentele politice de pina azi au fost depasite de timpuri si de probleme, intelegi toate acestea si... tragi concluzia. Te pui prin urmare in slujba unor orientari cu totul noi. Asta pentru programul „radical“.
Cel „minimal“ este mai putin precis, dar suficient de limpede. Fara a nega amploarea problemelor actuale, fara a ignora solutiile tari ce se impun, te opresti in fata lor, nu indraznesti sa le ataci, si astepti. intimple-se cu tine orice s-ar intimpla, tu n-ai sa faci nimic de natura sa grabeasca deznodamintul sau sa usureze leacul. Singura grija este aceea a traiului de azi pe miine. Asta s-ar putea numi lipsa de curaj si de simt politic. in termeni mai eleganti, se numeste „program minimal“.

Inutil sa mai spunem ca pina la urma guvernul viitor se va decide pentru acest fel de program. Nu ca ar ignora inutilitatea lui. Dar e mai usor, mai comod si deocamdata mai lipsit de raspundere. Guvernul va avea sentimentul ca face ceva, stiind totusi ca nu face nimic.
Ceea ce nu se deosebeste prea tare de istoria acelui cetatean care, pierzindu-si noaptea punga cu bani in parcul Carol, o cauta in Cismigiu.
– Ce faci aici? l-a intrebat un trecator.
– Caut o punga cu bani.
– Unde ai pierdut-o?
– in parcul Carol.
– Pai, atunci, de ce o cauti aici?
– Pentru ca aici sint mai multe felinare si se vede mai bine.
E foarte probabil ca pe drumul „programului minimal“ felinarele sint multe si lumina e mare. Dar atita nu e de ajuns ca sa gasesti ce trebuie, cind acest „ce trebuie“ se afla ascuns aiurea, pe drumuri mai putin luminate poate, dar mai certe.
De ce or fi tinind oamenii nostri politici sa caute etern in Cismigiu, ceea ce au pierdut in parcul Carol?
Cuvantul, 30 iulie 1932