OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La sfirsitul saptaminii trecute au avut loc, la Cluj, primele reprezentatii – sub forma unor repetitii cu public (mai putin spectaculoase, in materie de interventii in direct ale regizorului, decit cele cu Pescarusul de la Sibiu) – ale montarii lui Andrei Serban cu Purificare de Sarah Kane (in traducerea si adaptarea Savianei Stanescu si a lui Andrei Serban). Decorul si costumele ii apartin Adrianei Grand. Iar daca, printre notele ilustratiei muzicale semnate Ana Marius Apan (Sting, Benny Goodman, Philip Glass, Arvo Pert...) veti auzi o voce soptind imperativ „Jos cusca!“ ori „Sus narcisele!“, ei bine, in spatele acestei voci e regizoarea tehnica a spectacolului, energic-pasionata Estera Biró.
Pentru ca, insa, premiera Purificarii e programata abia in septembrie, nu despre bunele si relele montarii va fi vorba in continuare, ci despre citeva lucruri dintre cele mai fragile, care se pierd, de multe ori, in virtejul creionarii unei rame de spectacol: despre niste actori, tineri, dar nu neaparat, care au facut din Purificare o proba a talentului si spiritului lor de echipa (o, da, despre asta am mai auzit cu totii, doar ca de asta data chiar e adevarat...).

- Andreea BIBIRI (Grace)
Se pare ca rolul la care tine cel mai mult e Sonia din Unchiul Vania facut de Kordonskyi la Bulandra. A luat Premiul Uniter pentru Jenny din Shape of Things, in regia lui Vlad Massaci. Nu e o actrita cu care sa fie usor de lucrat, cel putin pentru regizorii autoritari si auctoriali: spune intotdeauna ce crede, si nu mereu (sau mai curind niciodata) intr-un mod caracterizabil ca diplomatic. Are un talent cu vina puternica, are instincte incredibile, e de-a dreptul electrizanta pe scena, pentru spectatori si pentru partenerul de joc. In ciuda fizicului, emana o forta incredibila, personajele carora le da viata sint puternice chiar atunci cind inspira fragilitate. Nina ei din Pescarusul lui Serban de la Sibiu are o energie (a iluziei) care pare sa poate trece si prin pereti. Jucata de ea, Grace din Purificare, sora care-si doreste sa-si intrupeze propriul frate, sa-si transforme „corpul meu asa cum il simt“, „Graham pe dinauntru si pe dinafara“, e un tavalug divin, e natura dezlantuita. Febril-duioasa, cu o corporalitate care emotioneaza, Andreei Bibiri chipul i se crispeaza de deznadejde si i se lumineaza de speranta pe masura ce Grace isi traieste angoasa instrainarii de propriul corp si, apoi, renaste intr-un nou trup.

- Anca HANU (Grace/ Copilul)
Debuteaza in spectacolul de la Cluj, iar rolul pe care-l face in Grace e o capodopera de subtilitati si sugestii dincolo de cuvinte. E o actrita felliniana, e Giulietta Massina intr-un spectacol despre hybris si Nemesis, despre corpuri descompuse prin taiere si recompuse prin dragoste. Are o figura de ingenua, dar nu e. Grace a ei nu e o ingenua, e o femeie care stie ce vrea chiar atunci cind nu stie cum sa capete ceea ce-si doreste. Inspira nevoia de protectie, dar refuza protectia unui Tinker; se poate apara pe ea insasi, invata s-o faca, purificarea e pentru ea, mai mult decit pentru ceilalti, un proces initiatic. Grace a Ancai Hanu intra in scena sub chipul unei Furii in fusta portocalie de juna saizecista, conectindu-se neuronal cu nervii oculari ai fiecarui spectator, scotocind dupa Graham in sufletul fiecaruia. Daca exista vreun fel in care poti intrupa dragostea cu fiecare centrimetru patrat al trupului dezgolit, facind-o sa treaca, electrizant, de partea cealalta a cortinei de lumina, ei bine, Anca Hanu o face.
- Cristian GROSU (Graham)
A terminat facultatea anul acesta, la Cluj. I se poate reprosa, in spectacol, nu si in repetitii, un exces involuntar de teatralitate, periculos de la limita melodramei. Cind uita, insa, ca joaca teatru pe o scena, Cristi Grosu e genul de actor care-ti ramine in minte si pe care l-ai recunoaste oriunde.
Se intimpla uneori (mai rar cind nu se cunosteau inainte) ca doi actori sa existe pe scena intr-o simbioza totala, ca si cum s-ar fi nascut din acelasi trup androgin. I se intimpla lui Grosu, pe rind cu Andreea Bibiri si Anca Hanu: de fiecare data, relatia e alta, si totusi e ca si cum ar fi singura posibila. Rolul lui Graham, fratele care se omoara pentru ca sora lui sa devina el, doua fiinte intr-una singura, e unul esential, dar inainte de toate discret; e un rol de acompaniament, un rol-turnesol, un catalizator pentru partitura lui Grace. Putini actori reusesc sa se daruiasca, intr-un astfel de rol, cu atita generozitate partenerului, hranindu-l cu propria energie, cum o face Cristi Grosu.

- András Hatházi (Tinker)
E foarte greu de spus intr-o singura fraza de ce e un mare actor: nu are charisma unui Marcel Iures, nu are forta masiva a unui Victor Rebengiuc, nu are nici tragismul unui Zsolt Bogdan. E pur si simplu un mare actor din specia cameleonica a celor care se identifica atit de mult cu rolul, incit par sa-si descopere adevarata identitate (una noua) in fiecare alt spectacol. Tinker e, in Hatházi, mina nefericita a lui Dumnezeu, o Nemesis nefericita trimisa sa refaca ordinea lumii, asa cum ar fi ea daca oamenii ar primi intotdeauna ceea ce vor si ceea ce merita. E el un traficant de droguri, un fals doctor, un Big Brother care clameaza mereu „Nu sint responsabil!“, un om nefericit care-si cauta iubirea si, intre timp, e pus de cineva sa se joace de-a divinitatea? András Hatházi e un traficant mimind raceala si suferind senin pentru gestul sau aducator de moarte, un doctor de suflete, un zeu care-si uraste atotputerea si un iubit plin de blindete si mingiieri.

- Ionut CARAS (Carl)
Uitati toti homosexualii pe care i-ati vazut vreodata pe scena, nici Caras, nici Adi Cucu nu seamana cu vreunul. Nu vin, in schimb, nici din Philadelphia si nici din Ingeri in America, n-au cazut in Purificare direct din realitatea paradelor gay din nu stiu ce colt al lumii. Sint doi oameni care se iubesc si, intimplator, traiesc situatia paradoxala de a apartine aceluiasi sex. Problema nu e felul in care se misca sau vorbeste Carl, ci usurinta cu care se lasa prada vorbelor. Iar cutezanta – pe care ii e dat s-o plateasca scump – emana din tot trupul lui Ionut Caras, la fel disperarea, o disperare lunga, slaba, cind fragila, cind puternica (si nu e un rol usor sa joci multiple amputari, fara sa faci din asta teatru). Carl crede ca poate sa jure pe iubirea lui eterna, si nu poti decit sa ai incredere in credinta lui: nu multi actori pot sa joace credinta si tradarea in intervalul unei zvicniri de cutit.

- Adrian CUCU (Rod)
Joaca de mult la National, desi nimeni nu pare sa-l tina cu adevarat minte (decit din spectacolele de scoala sau de la Tirgu Mures ale lui Radu Afrim). Mai mult ca sigur din cauza ca e imaginea vie a non-implicarii. Nu e teatral, dar, prin extensie, nici pasional. De fapt, si in spectacol, in relatia Carl-Rod, Carl e nesabuitul, Rod e cel care crede in fapte, in gesturile fiecarei zile. Rod traieste in seninul calm ardelenesc cu care Adrian Cucu vorbeste despre iubirea de aici si acum, in gesturile intelegatoare cu care-l mingiie pe Carl. Poate i-ar trebui ceva mai putina ironie interioara (actorului, nu personajului), dar pentru inceput eleganta unei interpretari poate tine loc si pasiunii.

- Ramona DUMITREAN (Femeia)
A debutat la National in Colonelul si pasarile de Hristo Boicev, in regia lui Alexandru Dabija (detinator al rarei stiinte, daca stiinta e, de a exploata la maxim, fara ostentatie, potentialul unui actor). E o actrita sigura pe ea, cu o precizie a interpretarii pe care putini artisti tineri o au, o actrita cu stralucire, cu glamour, care atrage magnetic privirile indiferent ce-ar juca, si e, in fiece secunda, adevarata. Joaca in Purificare rolul unei prostituate de peep-show, o fiinta fragila, manipulabila, in deriva identitara, pe care Tinker o gaseste in cautarile sale si pe care vrea (si pe ea) s-o transforme. S-o transforme intr-o Grace a lui: si-i e, intr-un final, Gratia divina, care-i ofera, in radicala dilema a piesei, Iubeste-ma sau omoara-ma, doar dragostea. Ultima scena dintre Tinker si Grace-prostituata e poate cea mai emotionanta a intregului spectacol, acel moment in care intelegi ca se poate intimpla ca dragostea sa invinga. Pentru ca ceea ce se petrece in cubul de plexiglas e de o aproape indecenta autenticitate a trairii.

- Silvius IORGA (Robin)
E inca student, in ultimul an, la Facultatea de Teatru si Televiziune a Universitatii „Babes-Bolyai“ din Cluj. Are o mobilitate fizica remarcabila si o gingasie infinita in ceea ce joaca. Vorbeste cu accent ardelenesc, insa o specie de accent care, de fapt, hraneste personajul: vorbirea lui Robin e antifrastica, sacadata, rupta in fragmente nu de fiecare data logice. In Iorga, Robin e un nebun pasnic, un copil care inca are nevoie de protectie materna, si se agata marsupial, precum un pui de cangur, de singura femeie pe care-o intilneste, Grace. Neintelegerea lumii in care s-a trezit transpare din fiecare clipire a genelor lui suave, din fiecare frintura a unui corp in care nu pare sa se simta bine, un corp prea mare pentru el, pentru micul lui univers ingrozit de realitate. E un Forrest Gump (Silvius Iorga are, in rol, ceva din rigiditatea personajului lui Tom Hanks) mult mai putin norocos, care nu stie nici macar sa fuga, dar din pacare stie, caci a repetat, cum se face un nod de streang.