OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Discurs asupra metodei

Pornind de la observaţia de bun simţ că „nimeni nu este deţinătorul adevărului absolut“, autorul prezentului volum caută să evidenţieze, totuşi, importanţa asumării unui punct de vedere personal-subiectiv în chestiunile de interes general, deoarece prezenţa subiectivităţii se dovedeşte absolut necesară într-o realitate „la a cărei construcţie socială participăm cu toţii“. Prin subiectivitate, e drept, Daniel Şandru nu înţelege tirania arbitrariului şi a bunului-plac, după cunoscuta maximă care zice că gusturile nu se discută; dimpotrivă, cînd e conştientă de sine, ca în cazul de faţă, subiectivitatea devine expresia sine qua non a simţului critic, adică a onestităţii intelectuale şi a responsabilităţii civice, din unghiul cărora e sancţionată mitologia „obiectivităţii“ în presă, vehiculată în mod ipocrit de retorica zăltată a jurnaliştilor „destinali“. Mefient faţă de limbajul incoerent al pasiunilor în acţiune, Daniel Şandru se dovedeşte a fi un raţionalist iubitor de sistemă, un spirit cartezian de nuanţă sceptică, ce-şi asumă failibilitatea propriilor opinii ori eventualele, omeneştile greşeli, plasîndu-se deliberat la antipodul vedetelor mediatice cu limbă spurcată şi mare priză la mase, pentru care aşa-zisa „obiectivitate“ înseamnă, de fapt, „să ignori, subiectiv, anumite evenimente sau realităţi şi să te manifeşti cu patos, la fel de subiectiv, relativ la alte evenimente ori realităţi“.

Privind, aşadar, lumea şi viaţa sub semnul „paradoxului cotidian“ şi al lucidităţii sceptice, autorul prezentului volum identifică mai întîi o serie de paradoxuri sociale, dintre care cel mai vizibil ar fi „cel al unei Românii integrate, formal, în Europa, dar care se află încă – mental, structural şi instituţional – în pre-modernitate“. Şi cum cultura socială reprezintă „setul de valori, de coordonate atitudinale şi comportamentale care se regăsesc în mentalul colectiv al oricărei comunităţi“, interpretul ad hoc al „fenomenului românesc“ se vede nevoit să constate inexistenţa, la noi, a unei astfel de „culturi“, din pricină că „noi, românii, nu putem constitui cu adevărat o comunitate“ (la vremea lui, E. Lovinescu ajungea la aceleaşi concluzii, punînd eşecul racordării la modernitate pe seama faptului că „rasa“ românească ar fi fost încă insuficient cristalizată). Texte precum Despre ţeapă ca practică socială, România la export, Şpaga ca formă populară a corupţiei, Sărmăluţa moldovenească faţă cu NATO sau Otevizarea socială şi atitudinea „pragmatică“ constituie veritabile studii de imagologie, scrise fără parti pris naţionalist, în maniera critic-ironică a unui D. Drăghicescu (citat mereu cu entuziastă reverenţă).

Secvenţa mediană a volumului cuprinde alte „studii de caz“, de data aceasta cu referire la realităţile politico-electorale, ce vădesc paradoxul „inexistenţei unei clare poziţionări ideologice a partidelor româneşti“, fapt determinat de perpetuarea „schemelor mentale şi atitudinale ale vechilor nomenklaturişti de către noua generaţie de politicieni“. Ca atare, afirmă cu drept cuvînt agerul gazetar, în România nici nu există o „diferenţiere ideologică întrestînga şi dreapta (cîtă vreme partidele politice de la noi nu deţin delimitări programatice clare în acest sens)“. De aici decurg, finalmente, „paradoxurile“ ce vorbesc despre existenţa unei drepte intelectuale „aflate în căutarea unei inexistente drepte politice“ – şi nu-i de-a dreptul paradoxal că intelectualii români, în marea lor majoritate, s-au declarat şi se declară încă „de dreapta“, deşi reprezintă o clasă pauperizată, de bieţi bugetari, care ar trebui să-şi spună, ca pe vremea lui Gherea, „proletari“?

Dar dacă Iliescu şi comilitonii săi, imediat după preluarea puterii, au garantat constituţional „ocrotirea proprietăţii“ şi imunitatea demnitarilor, pe motiv că unii sînt mai egali decît alţii şi că numai omul sărman trebuie să răspundă în faţa justiţiei, ulterior, la presiunea Uniunii Europene, s-a adoptat legea venitului minim garantat, care va fi avut în vedere scopul nobil de a asigura un trai decent tuturor cetăţenilor. Din nefericire, rezultatul a fost, dimpotrivă, scăderea îngrijorătoare a nivelului de trai, şi asta pentru că România nu a devenit, între timp, o ţară cu adevărat democratică. Ca atare, deşi fusese „o invenţie a dreptei, fiind pregnant aplicată sub guvernarea Thatcher în Marea Britanie şi sub Administraţia Reagan în Statele Unite“, adoptarea unei asemenea legislaţii nu a condus, la noi, la „înlăturarea culturii asistenţiale ce se împămîntenise sub guvernările de stînga din cele două ţări (laburistă, respectiv democrată)“, ci la creşterea disproporţionată a numărului de „asistaţi“ care căpuşează bugetul, îngroşînd rîndurile electoratului lesne manipulabil.

Un manual pentru uzul jurnaliştilor noştri

Individualist ireductibil, gazetarul îşi îndeamnă mereu cititorii la reflecţia pe cont propriu, avertizîndu-i asupra pericolului rinocerizării involuntare. În sprijinul ideii că omul nu este şi nu trebuie să devină o fiinţă gregară, cu instinct de pitecantrop, universitarul ieşean îl citează pe John Stuart Mill, de la a cărui gîndire politică se revendică explicit. Panseul reprodus frecvent în diverse contexte („Dacă o singură persoană ar fi de părerea contrară, omenirea n-ar fi mai îndreptăţită să reducă la tăcere acea unică persoană decît ar fi îndreptăţită aceasta din urmă să reducă la tăcere întreaga omenire“) aminteşte de filozofia lui Candide, purtătorul de cuvînt al etosului burghez şi al valorilor sale. Ei bine, în raport cu modelul burghez şi cu aceste valori, funcţionale în democraţiile liberale moderne, societatea românească a rămas excentrică, de vreme ce a virat brusc, după cum observă autorul volumului de faţă, dinspre „fundamentalismul etatic al comunismului“ înspre „un fundamentalism al pieţei“, fără a mai căuta aurita cale de mijloc, a moderaţiei şi a bunului-simţ, adică a tuturor acelor principii şi atitudini specifice, menite a garanta libertatea individuală. Din perspectiva etosului burghez-liberal, asumat în deplină cunoştinţă de cauză, profesorul Daniel Şandru schiţează, într-un final, în chip de concluzie a investigaţiilor sale de gazetar (constituite într-o „analiză spectrală“, cum bine spune Liviu Antonesei în prefaţa volumului, îngînîndu-l pe Keyserling), un decalog negativ ce defineşte fundamentalismul politic profesat de intelectualii cu vocaţie publică: 1. Maniheism în locul argumentelor 2. Asumarea infailibilităţii doctrinare 3. Poziţionarea extremă în raport cu adversarii 4. Personalizarea politicii 5. „Rescrierea“ sau eludarea realităţii 6. Proiecţia imaginară a unei „cortine ideologice“ 7. Clamarea supremaţiei morale 8. Diluarea electorală a democraţiei 9. Apelul „cameleonic“ la argumentul „pragmatismului“ 10. Recursul la monolog

La această lecţie de luciditate critică via negationis, amintind de metoda perfecţionată de scepticii din Antichitatea tîrzie (nota bene: tot într-o perioadă de „tranziţie“!), se rezumă, în fond, indiferent de temele abordate, mai toate textele din volumul de faţă. Ceea ce mă face să afirm că Sub semnul paradoxului cotidian nu-i o antologie de articole oarecare, ci un veritabil manual de bune practici pentru uzul jurnaliştilor noştri. O carte care ne învaţă să privim lumea de azi printr-un ochean întors, mai întîi de toate, înspre noi înşine.