„Exilul a fost şi continuă să fie un privilegiu“

Interviu cu Norman Manea

Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Plicul negru a fost ultimul roman pe care Norman Manea l-a publicat în România înainte de a părăsi ţara. Rescrisă apoi de autorul însuşi, cartea îl consacră ca pe una dintre vocile cele mai critice la adresa totalitarismelor. Tîrgul de la Frankfurt îl omagiază pe acest mare scriitor în anul în care i se reeditează opera completă în româneşte.

Plicul negru a fost foarte cenzurat la data apariţiei. Există adăugiri la ediţia de acum?

Am reintrodus unele pasaje pe care cenzorii le scoseseră sau le modificaseră, şi am încercat, de asemenea, să „deschid“ propria naraţiune, deşi absurdul, întunericul şi aspectele deseori iraţionale ale vieţii de fiecare zi sub dictatură par acum suprarealiste, kafkiene şi ezoterice. Scriam sub cenzură, construind un cod cu speranţa că cenzorul nu avea să-l descifreze, dar că cititorul va putea totuşi să-l interpreteze. Cenzorii, din nefericire, erau din ce în ce mai eficienţi şi mai suspicioşi.

Totalitarismele, cel fascist şi cel comunist, au produs suferinţe inimaginabile oamenilor; totuşi, au nostalgicii lor.

Fascismul era mult mai uşor de înţeles decît comunismul, care se proclama umanist. Naziştii au făcut ce au promis; comuniştii au continuat să-şi degradeze idealul şi nu au permis nici o dezbatere. Nostalgia este ridicolă şi pentru cei de stînga, care nu cunosc istoria sîngeroasă a comunismului: să se uite la actuala Coree de Nord. E uimitor felul în care unii se aliază astăzi cu regimurile cele mai fanatice şi înapoiate (cum este teocraţia din Iran), doar din cauza duşmanului comun: demonizatele State Unite.

Mediul nociv descris în Plicul negru ar putea fi regăsit, cu diferenţele de rigoare, în unele corporaţii de azi.

Cînd unii cititori îmi spun că nu înţeleg cum a fost posibil să trăieşti atîţia ani sub o tiranie, le spun să se gîndească la relaţia cu şeful (cel puternic) de la serviciu şi s-o extindă la o ţară întreagă, unde statul face contracte, plăteşte şi este stăpînul oamenilor, unde proprietatea privată nu există, iar dreptul la opoziţie este nu doar periculos, ci şi fatal. Astuţia cu care capitalismul a reuşit să manipuleze instinctele umane este în criză în evoluţia accelerată şi globală din prezent; totuşi, dincolo de multele asemănări cu societăţile autoritariste, diferenţele sînt esenţiale.

De cîte generaţii este nevoie pentru a se ajunge la degradarea morală pe care o provoacă un regim totalitar?

40 de ani le-au trebuit acelor vechi evrei ca să se elibereze din sclavia egipteană.

În Întoarcerea huliganului se povesteşte despre un Bucureşti al anului 1986, plin de „maimuţoi, mimi, regi falşi, şchiopi, prieteni ai lui August prostul“. Cum vi se pare New Yorkul în 2008, sub imperiul capitalismului sălbatic?

A fost, într-adevăr, dureros să fiu martor la aroganţa, sărăcia şi brutalitatea acestui Guvern Bush. Pentru cineva care a îndurat înainte totalitarismul, acest capitalism sălbatic şi carnavalul „democratic“ sînt greu de îndurat (poate chiar mai greu decît pentru alţii pentru că implică, pentru noi, ideea că nu există speranţă nicăieri, că nu există vindecare reală pentru nebunia umană), şi totuşi sînt mai... fireşti. Încă nu e vorba despre o societate complet delimitată, închisă, deşi există nişte asemănări subtile, cifrate şi nu aşa de cifrate, cu modelul opus. Aş îndrăzni să afirm că prefer totuşi această societate, aşa „imperfectă“ cum e; şi, credeţi-mă, ştiu bine ce spun. Cînd lumea a manifestat împotriva războiului din Irak, cu un portret al lui Bush, cu mustaţă à la Hitler, fără să menţioneze „mustaţa“ acelui faimos personaj numit Saddam Hussein, trebuie să mărturisesc că mi s-a părut intolerabil. Ce se întîmplă cu dictatorii din statele dictatoriale? Trebuie să-i uităm numai pentru că la Casa Albă este o paiaţă?

Cum vi se par intelectualii care încă îl mai apără pe Fidel Castro?

Mi se pare că n-au învăţat nimic dintr-o experienţă destul de îndelungată, intelectuală şi politică. Nu pot pretinde că nu cunosc sau nu înţeleg ce este un regim autoritar sau o societate închisă. Din nefericire, scriitorii, de ieri ca şi de azi, sînt „fiinţe umane“ cu multe defecte: orbire, cinism, vanitate şi interes propriu, toate acestea jucînd un rol major în asemenea cazuri ruşinoase.

Antonio Tabucchi a scris că v-aţi împrietenit „într-o după-amiază de toamnă, cînd m-a rugat să vizităm împreună trei doamne pe care, spunea, «le iubeşte mult»“. L-aţi condus la mormintele lui Mary McCarthy, Irma Brandeis şi Hannah Arendt. Foarte rar se întîmplă ca bărbaţii să viziteze mormintele unor femei intelectuale.

Nu mi se pare deloc ciudat ca un scriitor bărbat să aducă un omagiu unor intelectuale femei. Îi admirăm pe scriitori pentru că sînt bărbaţi, catolici, homosexuali, femei, indieni sau oameni buni la suflet? Sau, mai degrabă, admirăm fiinţa umană pentru calităţile sale şi pentru ce a reuşit să facă, chiar dacă sînt ţărani, muncitori, portari, scriitori sau intelectuali? Aceste trei femei au fost într-un fel sau altul legate de Bard College şi sînt deseori omagiate, pur şi simplu pentru că au fost fiinţe excepţionale. Nu e ceva simplu, foarte simplu şi natural?

În unele comunităţi din Spania cuvîntul „bilingv“ funcţionează ca o insultă. Pentru cineva care a suferit consecinţele naţionalismului, cum aţi califica o asemenea atitudine?

Vorbesc mai multe limbi; totuşi, limba mea intimă încă este româna, limba care a evoluat în mine şi cu mine, în diferitele stadii ale vieţii mele. A considera bilingvismul o insultă implică un fel de idioţenie şi un provincialism lipsit de toleranţă, care, din păcate, nu se întîmplă rar în vremea noastră plină de intoleranţă, cînd cultura este considerată deseori ca fiind „elitistă“ şi arogantă (ceea ce se vede foarte bine în viaţa americană şi mai ales în alegerile prezidenţiale). Mentalitatea tribală şi naţionalismul feroce au produs deja suficientă suferinţă şi ar trebui să le respingem într-un mod categoric în „satul global“ de azi.

Exilul e întotdeauna dureros, dar, totodată, oferă posibilitatea de a vedea lucrurile de sus.

Exilul a fost traumatizant mai ales pentru un scriitor ca mine, care nu mai era aşa de tînăr. Totuşi, a fost şi continuă să fie un privilegiu, un prilej extraordinar de schimbare şi renovare, o provocare dureroasă şi gratificantă a rutinelor şi a prejudecăţilor sedentare, un proces profund de revizuire a trecutului; exilul permite să înveţi sau să reînveţi, să înţelegi şi să asimilezi o lume mult mai mare.

Interviu realizat de Valerie Miles, apărut în revista spaniolă ABC, nr. 10, 2008

Traducere de Luminiţa MARCU

Norman Manea s-a născut în sînul unei familii evreieşti din Bucovina, în 1936. Cînd avea doar 5 ani, a fost deportat într-un lagăr de concentrare în Transnistria, de unde s-a întors în 1945, împreună cu părinţii care supravieţuiseră şi ei. A publicat prima carte de literatură în 1966 şi apoi a scris o serie de romane, povestiri şi eseuri cu caracter critic, printre care se află şi romanul pe care Editura Tusquets îl reeditează acum, Plicul negru. Era ultima carte publicată în România, înainte de a părăsi ţara, şi dăduse naştere unui intens şi lung conflict cu cenzura de stat, pe care îl povesteşte în eseul „Referatul cenzorului“, inclus în volumul Despre clovni. Dictatorul şi artistul (de asemenea, publicat la Editura Tusquets). După o scurtă şedere în Germania, s-a mutat la New York, unde trăieşte şi acum şi predă la Bard College. Deşi este considerat a fi cea mai de seamă personalitate a literelor româneşti, suscită polemici în ţara sa: un studiu despre Mircea Eliade şi trecutul fascist al acestuia, publicat în 1991, a dat naştere unei dezbateri incendiare în presă.

În romanul său memorialistic, El regreso del húligan/Întoarcerea huliganului (Editura Tusquets), pentru care a obţinut Premiul Médicis în 2006, Manea povesteşte despre vizita pe care a făcut-o în ţara sa la sfîrşitul anilor ’90 şi despre experienţele din exil şi viaţa trăită în două regimuri totalitare, cel fascist şi cel comunist. Opera sa a fost omagiată în numeroase ocazii de către Fundaţia „McArthur“, de Guggenheim, de către Biblioteca Publică din New York; a obţinut Premiul Editorilor Evrei din Statele Unite şi Premiul Nonino.