OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aceeaşi încărcătură simbolică o regăsim şi în paginile descriind teribila călătorie pe mare spre un orizont necunoscut, în voia valurilor: „Oamenii aşezaţi pe punte ne-au spus că nu mai era nici o linie de demarcaţie între albastrul cerului şi cel al mării. Nu mai ştiam deci dacă ne îndreptam către cer sau ne înfundam în adîncul apelor. Paradisul şi infernul se înlănţuiau în pîntecele vaporului nostru. Paradisul ne promitea o cotitură în viaţa noastră, un viitor nou, o nouă istorie. Infernul, el, ne aşeza dinaintea ochilor toate spaimele: de piraţi, de a muri de foame, de a ne intoxica cu biscuiţii îmbibaţi cu ulei de motor, spaima de a nu ne mai putea ridica în picioare, de a trebui să urinăm în oala roşie care trecea de la unul la celălalt, spaima că acest cap rîios al copilului de alături era contagios, spaima de a nu mai putea atinge vreodată pămîntul cu picioarele, spaima de a nu mai revedea vreodată chipul părinţilor aşezaţi undeva în penumbră, în mjilocul celor două sute de persoane“. Trecerea prin purgatoriul lagărului de refugiaţi din Malaezia, deşi de o extremă duritate, este dominat de voinţa protectoare şi clarvăzătoare a mamei pregătindu-i viitorul fetei prin conectarea ei la cele două limbi ale lumii libere, engleza şi franceza. Inocenţa naivă cu care autoarea descrie acest episod dovedeşte gradul de idealizare, inevitabil necesar actului exilului: „Din nefericire, din toate dimineţile petrecute cu acest profesor de engleză improvizat, nu am reţinut decît o frază: «My boat number is KGO338». Această frază s-a dovedit complet inutilă, fiindcă n-am avut niciodată şansa să o folosesc, nici măcar cu ocazia vizitei medicale a delegaţiei canadiene“. Imaginea protectoare a mamei, a părinţilor nu se opreşte însă la această terapie de urgenţă cerută de dezrădăcinarea exilului, ea este prezentă în memoria autoarei într-o formă mult mai profundă şi, încă o dată, exprimată cu o mare fineţe a metaforei: „Părinţii mei ne amintesc adesea, fraţilor mei şi mie, că nu vor putea să ne lase bani drept moştenire, dar cred că ne-au încredinţat deja bogăţia memoriei lor care ne permite să surprindem frumuseţea unui ciorchine de glicină, fragilitatea unui cuvînt, puterea mirării. Mai mult, ei ne oferă picioare cu care să ajungem pînă la visele noastre, pînă la infinit“. Un asemenea salt în necunoscut către viitor este şi primul contact cu ţara de adopţie, Canada, al cărui peisaj de un alb virginal evocă partea de paradis a acestei misterioase aventuri. Spaima lasă aici locul miraculosului, în sensul lui cel mai strict, acela al mîinii Providenţei intervenind asupra fiinţelor ce i se abandonează: „După ce trăisem o lungă perioadă în locuri lipsite de lumină, un peisaj atît de alb, atît de virginal nu putea decît să ne orbească, să ne ia vederea, să ne îmbete“.