OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea ANGHELESCU
Camasa lui Nessus
Editura Cartea Romaneasca, Colectia „Eseuri/Critica“, Bucuresti, 2000, 160 p., f.p.

O constatare se impune de la inceput: o istorie a exilului cultural romanesc inca lipseste. Ea ar elimina un gol esential nu numai al istoriei culturii romane, dar si al studiului mentalitatii sale, mult mai complexa decit pare la prima vedere. Cu lumini si umbre. Si, mai ales, ar indeparta prejudecata ca acest exil cultural romanesc dateaza doar din perioada nefastei dictaturi comuniste. El incepe, de fapt, cu prima serie de emigranti romani de la inceputul secolului 19. Cine mai stie, de pilda, de „vicisitudinile celui dintii student moldovean la Paris: Gh. Bogdan“, continuate apoi in Italia (dupa N. Iorga), care dateaza inca din perioada 1803-1804? Fenomen istoric cultural si sociologic demn de atentie si prin faptul ca scoate in relief o serie de constante culturale si psihologice de natura sa configureze o structura morala specifica, dar si un numar de idei, multe pozitive. Iar acestea, pe parcurs, ilustreaza nu numai o anumita recurenta, ci si anticipari fecunde, precursoare. Unele actuale si azi.

Ne-am amintit, fugitiv, toate acestea, citind cu atentie sporita ultima carte a lui Mircea Anghelescu, Camasa lui Nessus (Bucuresti, Cartea Romaneasca, 2000). Este o veche cunostinta amicala, pe care deceniile – cu toate vicisitudinile lor – n-au reusit s-o altereze. L-am regasit mereu acelasi: spirit modest si serviabil, invatat si discret, erudit si prudent, respectuos fata de ierarhiile oficiale, dar fara servilism. Deloc preocupat de publicitate personala si de punere in valoare. Sa zicem, insa, ca acestea sint reactii personale subiective. Cineva trebuie totusi sa formuleze si un adevar obiectiv: Mircea Anghelescu este unul dintre cei mai seriosi istorici literari romani actuali, care poate fi consultat oricind cu incredere. Scrie totdeauna pe baza lecturii directe a izvoarelor de epoca, defriseaza zone inca insuficient studiate (legaturile dintre literatura romana si literaturile orientale, preromantismul romanesc, de pilda, si multe altele). Este si un bun editor de texte clasice (Dinicu Golescu, de pilda). Si daca n-a ajuns inca la mari sinteze (volumele sale sint de fapt culegeri de studii), cauza trebuie cautata in proasta organizare a studiilor academice de la noi: „comenzi“ urgente in diferite directii, „lucrari de plan“ fara continuitate, o mentalitate fragmentarist-pozitivista, mai totdeauna sterila etc. Oricum ar fi, Mircea Anghelescu ramine un solid istoric literar, inca nu bine situat si receptat. Dar este, repetam, mult prea modest si discret ca sa devina propriul sau „avocat“. Sa ne dea deci noua voie sa jucam – macar pentru o clipa – acest „rol“. O merita din plin.
Revenind la cartea sa, care ne-a inspirat aceste reflectii, trebuie precizat ca ea se compune dintr-o suita de studii despre exilul cultural romanesc, cu o atentie speciala pentru citiva scriitori inca putin cunoscuti la noi: Peter Neagoe, Grigore Cugler, Paul Miron (usor supralicitat).

In plus, studii germane, mai mult sau mai putin marginale, despre cultura si literatura romana de dupa 1950 sau despre exilul parizian, care a acaparat – explicabil sau nu –, in mod nejustificat, intreaga atentie. Mircea Anghelescu restabileste, in buna parte, lucrurile. Propune o ierarhie mai dreapta. Evoca fara inhibitii contextul respectiv comunist (surpriza placuta: nu ne-am fi asteptat la o reactie atit de taioasa din partea unui intelectual blind, prudent si concesiv prin temperament, dar si prin forta imprejurarilor). Si daca i se poate face vreo „observatie“ este chiar aceea pe care el insusi le-o adreseaza cercetatorilor romani din exil: constructii inca neterminate, „sume partiale“, „sinteze limitate“, „audienta inca restrinsa“ (p. 126-128). Si, mai ales, lipsa „ecumenismului“ unei gindiri globale. Observatie critica, probabil cea mai patrunzatoare a intregii sale lecturi asupra exilului cultural romanesc.
Lucrind, in ultimul timp, pe un material romanesc de epoca, in buna parte identic, sintem in masura sa confirmam pas cu pas concluziile de baza ale lui Mircea Anghelescu, chiar daca unghiul nostru de lectura difera intr-o oarecare masura. Portretul moral al exilatului este exact, patrunzator, dar nu complet. Noi am fi insistat, de pilda, asupra deceptiei, atit de tipica in exil, a lui N. Balcescu („politica o dau dracului“).

Cum se explica? Complexele, pulverizarea, frustrarile, culpabilizarile reciproce se tin lant. Cine a parcurs izvoarele epocii cunoaste foarte bine antagonismele de dupa 1848 dintre exilatii de la Brusa si de la Paris. Pentru a nu mai aminti de megalomaniile abia suportabile ale lui Heliade Radulescu, in „polemica“ epistolara – savuroasa intr-un fel – chiar si cu sotia sa, Maria Radulescu, sau de complexele „europene“, altfel spus regretul infinit de a nu fi cunoscuti, citati si sprijiniti de scriitorii occidentali celebri. De unde si elogiul – in treacat fie spus – bombastic al lui Lamartine, Quinet sau Michelet. Toate aceste reactii sint omenesti, „prea omenesti“, ca sa amintim si o vorba a unui filozof german. La unii fosti colaborationisti se observa si un exces de autoculpabilizare (Petru Dumitriu). Un fenomen de veche traditie romaneasca, de altfel (vezi substantialul studiu „Vina“ in literatura si discursul autobiografic), care dezvaluie o fateta, am spune noua, a istoricului literar si cultural, aparent pozitivist, pe nume Mircea Anghelescu.

Din care cauza ne-au atras atentia, in mod deosebit, mai ales doua reactii tipice traditiei exilatului cultural roman, bine observat de autorul nostru, atunci cind evadeaza din fise si editii vechi. Trecem peste complexele de infatuare, fenomen de pura compensatie a ratarii (extrem de generalizat). Nimeni nu are, dintr-o data, mai mult talent la Paris – printr-o simpla „deplasare“ (dupa excelenta formula a lui Virgil Ierunca) – decit a avut la Bucuresti. Doar aici, de bine de rau, se joaca soarta literaturii romane. Ceea ce unii cercetatori romano-americani (Sanda Golopentia, de pilda) au observat foarte bine (p. 126). Despre infatuarea, suficienta si agresiva, a unor exilati de mina a doua, a treia, avem si noi destule amintiri precise. Dar preferam sa trecem peste acest episod, caruia nu i se poate contesta cauzalitatea nefericita motivata.
Trei idei esentiale ale exilului cultural romanesc s-au dovedit nu numai viabile, dar si de mare perspectiva. Si este inca un merit al lui Mircea Anghelescu de a le fi pus intr-o buna si noua lumina. Mai intii este adevarat ca descoperirea „Europei“ constituie un puternic reper cultural si un mare model de civilizatie. Doar ca ideea a circulat la noi si inainte de Dinicu Golescu (p. 170), inca din secolul 18, in toate Tarile Romanesti. „Europa“ a fost invocata, ca o instanta suprema, in toate domeniile de activitate si, fapt si mai important, ca justificare a existentei noastre politice si de progres general, in cadrul unui spatiu geopolitic in care ne simteam pe deplin, organic si spontan integrati.

In al doilea rind, dupa 1848, incepe sa intervina si un anume corectiv. Apar si primele distantari de „Europa“, respectiv de Franta si de Paris. O evaluare tot mai lucida a omului si politicii franceze, prin depasirea idealizarii, fie naiv-sincere, fie politic-calculate. Mai totdeauna exprimate bombastic. Este citat, in primul rind, Heliade Radulescu (p. 148-149), dar reactia este mult mai generala, si studiul Parisul si parizienii vazuti de exilatii romani ofera o documentare concludenta. Chiar daca susceptibila de unele completari. Am indrazni sa afirmam ca mai puternic decit orice Securitate, amenintari, santaje etc., exilul a fost anihilat in buna parte – si pentru o lunga perioada – de stingismul ideologic si publicistic parizian. Este faza eroica si demna de toate elogiile noastre a Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca. Au fost si momente, moral vorbind, atroce, cind multe din publicatiile romanesti anticomuniste ale exilului erau refuzate agresiv si dispretuitor prin calificativul sale fasciste. Clasamentele literare, in schimb, au fost ceea ce ele au fost totdeauna si pretutindeni: relative, discutabile, adesea subiective, neratificate – multe – in timp. S-a mizat si pe autori ce nu si-au tinut promisiunea. Fenomen inevitabil etc.

Dar poate ideea cea mai fecunda a exilului cultural a fost anuntata, inca din 1948, de Mircea Eliade, in publicatia Luceafarul, azi uitata. Din suferinta si lucrarea diasporei va trebui sa se desluseasca o viziune „ecumenica a lumii si istoriei“. Conceptie pe care Mircea Anghelescu o aproba. In mod fericit, ea „va unifica totodata si cele doua curente traditionale ale culturii romanesti, cel universalist si cel autohtonist“ (p. 117). Intr-o alta revista a exilului, Destin, se afirma, in editorial, acelasi ideal al unei culturi romanesti „cu posibilitati universale, cu responsabilitati universale“ (p. 118). „Functia critica a intelectualitatii romane din exil scontinua ideea M.A.t se conjuga deci cu aceea, tot atit de importanta, de a pregati intelectualul de miine.“ In ambele citate este formulata, in esenta, chiar teza pe care Sorin Antohi si noi insine am afirmat-o energic intr-o recenta carte-dialog Al Treilea Discurs (Iasi, Polirom, 2001).
Nu cunosteam aceste citate si raminem recunoscatori eruditiei lui Mircea Anghelescu. De a ni le fi reamintit si de a fi dovedit, implicit, in spirit independent, ca o traditie a unui astfel de discurs a existat intr-adevar. Un om de carte si de biblioteca de calitatea autorului nostru nu putea sa nu fie sensibil si la astfel de aspecte esentiale. Devine tot mai limpede ca intreaga istorie a spiritului cultural si public romanesc urmeaza a fi rescrisa pe noi baze. Mult mai bine si mai atent documentata si citita din perspectiva unei alte istorii a ideilor.