OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Norman Manea
Casa Melcului (Dialoguri)
Editura Hasefer, Bucuresti, 1999,
240 p., f.p.

O ciudata sfiala cuprinde opinia noastra publica atunci cind, din vreme in vreme, cite o editura romaneasca anunta aparitia, in tara si in limba romana, a unei carti semnate de Norman Manea. Prozatorul, plecat in 1987 in Germania Federala si apoi in Statele Unite, unde s-a si stabilit ulterior, a devenit de atunci incoace unul dintre autorii romani cei mai tradusi si mai cunoscuti in Occident, unde i-au aparut in ultimii 13 ani (in Germania, Olanda, Franta, Italia, Mexic, Spania, Anglia, SUA, Argentina, Israel, Norvegia) nu mai putin de 31 de volume de proza si eseuri. Detinator al unuia dintre cele mai importante premii literare americane, profesor la un prestigios colegiu umanist de linga New York, colaborator al unor reviste intelectuale de prima mina din America si Europa, Norman Manea – scriitor, si astazi, de limba romana – are parte, de necrezut!, dupa 1990, intr-o Romanie in care dificila racordare a valorilor noastre la exigenta „piata mondiala a produselor spiritului constituie una dintre temele favorite si obsedante ale presei culturale, de o rezerva, daca nu de o ostilitate, greu explicabile in termeni rationali.

Aceasta cu atit mai mult cu cit, fara a se fi voit si declarat „dizidenta“, a avut parte din plin de sicanele regimului trecut care, se stie, l-a cenzurat sistematic si chiar a orchestrat, dupa 1982, campanii intregi menite sa-l discrediteze; „modelul“ insubordonarii lui Norman Manea, nespectaculoasa, dar consecventa in refuzul oricarui gest oportunist fata de ideologia si functionarii sistemului, poate fi indiscutabil alaturat altor citeva, putine, ce trec astazi drept emblematice pentru „rezistenta“ intelectuala fata de ceausism. Iar sirul mirarilor ar putea continua: daca, in jurul prodigioasei cariere internationale a unei opere apartinind literaturii romane, altfel hiperinformata noastra critica a intretinut o discretie suspecta – vizavi de care Norman Manea a pastrat la rindul sau o distanta demna, desi nu indiferenta – reactia publica la putinele lui interventii in dezbateri (ce-i drept, sensibile), unde si-a spus un punct de vedere (pe cit de transant, pe atit de nuantat), a fost violenta nu doar acolo unde era de asteptat sa fie asa, ci si in zone dinspre care, in ciuda oricarui dezacord, cultura dialogului s-ar fi cuvenit, macar formal, sa functioneze. Intre portretele-robot ce i-au fost fabricate inainte si dupa 1989, intre etichetele, explicit sau si numai aluziv formulate, de „cosmopolit“, „extrateritorial“, avocat al unui „monopol evreiesc al suferintei“ sau chiar instrument al unei conspiratii mondiale „anti-romanesti“ (!), pare a starui, cu toate ca „facatorii de imagine“ de astazi nu se mai afla sub constringerea directivelor emanind de la (o singura) „stapinire“, o cosmaresca impresie de continuitate.

Volumul aparut recent la Editura Hasefer, ce aduna interviuri pe care Norman Manea le-a acordat intre 1980 si 1999 in Romania si in strainatate unor interlocutori privilegiati, „ei insisi scriitori si, unii dintre ei, prieteni“ – Philip Roth, Claudio Magris, Marco Cugno, Gabriela Adamesteanu, Marta Petreu, Mihai Sin, Alexandru Vlad, Edward Kanterian etc. – inregistreaza, nu fara perplexitate, experienta traumatizanta a definitivarii propriului exil o data cu treptata revelatie a falsului „prag de epoca“, a faptului ca iluzia „schimbarii la fata“ din decembrie 1989 – daca nu a intregii societati romanesti, atunci macar a climatului spiritual care ar fi putut-o promova – nu s-a implinit decit partial, si aceasta si din pricina unui „«nu stiu ce», irepresibil“, ce s-ar fi „perpetuat, tulbure si viclean, in constiinta si inconstientul unor intelectuali romani“. In „dialogul cu Patria“, pe care il incearca totusi, iata, din nou, Norman Manea nu practica „flateria“.

Meditatia despre balastul unei istorii colective nefericite, care a lasat rani adinci in mentalitatile si deprinderile indivizilor formati „prin deformare“ – cu urmari „colaterale“ pe care autorul le recunoaste in chiar reflexele ce si le-a surprins la primele contacte cu cotidianul vietii in Occident: „graba de a categorisi, si uneori chiar de a respinge, inconfortul fata de ceea ce este nu doar diferit, ci chiar strain, socant, necunoscut, neinteles“ – ca si aceea despre eventualele cai de a le exorciza, acopera in fond, cu o admirabila consecventa si dictiune „militanta“, intreaga tematica a cartii. Despre „paranoia puterii“ si „dramele, ratacirile, orbirea, degenerarea“ pe care aceasta le aduce cu sine vorbea deja in 1980, in interviul din Echinox, unde nu uita sa precizeze ca „ma solidarizez mai curind cu anonimii [...] pe care i-am observat cu exigenta, pe latura lunga a noptii de insingurare, dar si de statornica rezistenta“; o redescopera, siderat si cu aceeasi oroare, un deceniu mai tirziu, in Autoritatea si Ierarhia rasfatate de sondaje in intruparile cunoscute, dar nu mai putin infiltrate in „Institutia Spiritului Critic, care se vrea legitimat, si el, prin Autoritate si Ierarhie“, mergind pina la a autentifica, intr-o cultura confundata abuziv cu „cultul“, „un dialog al surzilor, incapacitatea de a asculta, cu adevarat, opinia preopinentului in toate nuantele sale, graba de simplificare brutala“.

La simptomatica reincarnare a demonilor Raului „vechi“, „mai vechi decit cel comunist“, in colonia penitenciara extinsa de acesta din urma la scara tarii intregi, si-ar fi dat concursul, crede Norman Manea, si o traditie intelectuala „bizantina“ si „duplicitara“, concomitent „provincial elitista, paternalista, adesea xenofoba, de un comic narcisism“, pe care, in 1946, un Eugen Ionescu o condamnase fara drept de apel pentru dezastrul tarii si pe care autorul nostru o identifica, „reiterata, din pacate, uneori, si astazi“. O spune cel pe care, la virsta de cinci ani, istoria il initiase deja in Raul exilului, cunoscut nemijlocit in lagarele Transnistriei; din aceasta „forta centrala perturbatoare a biografiei mele“, numita „antisemitism“, dar si (vezi extensia Hannei Arendt) „totalitarism“, ce-l va urmari apoi in lungul exil „interior“ din societatea „inchisa, pervertita“, a mizeriei si a terorii, si chiar dupa aceea, „in fericitul exil al eliberarii“, se nutreste „chinuitoarea“ stare de trezie a intelectualului Norman Manea – pe care o semnalase cindva Lucian Raicu – fata in fata cu „primejdiile inca obscure“, cu „mecanismele incipiente ale degradarii umane care pregatesc (posibile) viitoare rupturi si dezastre“. O traieste cu resemnarea Casandrei, (nu intimplator Kassandra Christei Wolf va deveni o tema de seminar cu studentii sai de la Bard College), resemnare pe care i-o descrie lui Edward Kanterian prin celebra anecdota cu rabinul care, intrebat de ce continua sa predice, desi stie ca este in zadar, raspunde: „Ca eu sa nu ma schimb“.

In 1988, la aproape un an de la plecarea din Romania, Norman Manea compara „malformatiile si degenerarile“ Estului cu cele ale Vestului: „viata in subterana“ cu cea „de pe scena“. Se va fi adaugat acum si o noua fata a crizei de identitate a scriitorului roman caruia, dupa ce sovinismul manipulat de regimul ceausist il distribuise silit in rolul „alogenului“, in Occidentul liber i-a „fost taiata limba“. Intr-o ecuatie identitara complicata si prin asumarea, „dupa incapatinate aminari si eschive“, a propriei „evreitati“, autorul nu inceteaza sa repete ca „limba este patria scriitorului“, clamindu-si „descumpanirea“ sau chiar „deznadejdea“ provocate de conditia sa de scriitor roman la New York, ce se adreseaza unui destinatar „virtual“, sau de „blocajul“ de a scrie pentru traducatori. Lectura acestei carti, ce tradeaza“, pentru fiecare interviu in parte, o indelunga si meticuloasa elaborare, ne face sa credem ca, la New York, ca si la Bucuresti cindva, pentru Norman Manea o fraza izbutita n-a incetat sa echivaleze cu certitudinea invincibilitatii. O fraza izbutita in limba romana – Casa Melcului, cea pe care o poarta cu sine oriunde s-ar afla.