OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea ANGHELESCU
Camasa lui Nessus
Editura Cartea Romaneasca, Colectia "Eseuri/ Critica",
2000, 160 p., f.p.


Evitind, cu eleganta specialistului, „marile teme“ si polemici la ordinea zilei, ca si obisnuitele interpretari eseistice de circumstanta, cartea profesorului Mircea Anghelescu – o carte despre istoria exilului, de la cel pasoptist pina la exilul comunist – propune intr-un mod implicit o viziune alternativa, fecunda atit ca mod de abordare a literaturii exilului romanesc, cit si ca mod de a face istorie literara, luminind zone mai putin „vizibile“, asa-zis marginale, secundare, informale, adeseori surprinzatoare. Istoria capata astfel un plus de relevanta, se umanizeaza, caci autorul are stiinta de a folosi cercetarea documentara cu o tenacitate aproape detectivistica, ca pe un ghid de acces in intimitatea unei epoci sau in zona resorturilor intime ale unei personalitati. Altfel spus, istoria literara devine istorie culturala. Perspectiva integratoare, marcat interdisciplinara, aflata la granita dintre cercetarea „documentarista“, sociologia literara, istoria ideilor si a mentalitatilor vizeaza reconstructia tuturor contextelor socio-culturale posibile, a modului de functionare al institutiilor sau societatilor „subterane“ etc.

O metoda „de frontiera“ adaptata obiectului: „...scriitorii romani din exil nu pot fi judecati cu aceleasi masuri cu cei ramasi acasa. Cum, de ce, in ce imprejurari au scris ei, cum si unde a fost citita opera lor, cine si cum a difuzat-o si incurajat-o, si altele inca, sint intrebari care mi s-au parut importante, uneori tot atit de importante ca si lectura propriu-zisa a operei. Totul «semnifica» in aceasta literatura a exilului, incepind chiar cu nevoia de a scrie, incepind chiar cu atmosfera in care se scrie, totul trebuie cunoscut, discutat, analizat, pentru ca greu se poate gasi o alta conditie – si o alta epoca – in care normalitatea omului sa fi fost mai departe agresata, si pe o scara atit de importanta. Orice raspuns, orice fragment de raspuns este de aceea necesar pentru a o intelege si a ne intelege“. Spirit pragmatic, reconstructor riguros si aplicat, de mare acribie profesionala, Mircea Anghelescu se inscrie intr-o zona – din pacate prea putin cultivata si promovata la noi – a ceea ce as numi, imprumutind un termen al lui Adrian Marino, „al treilea discurs“ al istoriei/cercetarii literare. Seriozitatea „nemteasca“, scrupulul exactitatii si al claritatii expunerii, inapetenta structurala pentru divagarile neacoperite dar „spectaculoase“ sint o forma a respectului in spatele caruia se poate usor ghici pasiunea pentru obiectul investigat. Sigur, Camasa lui Nessus nu este un studiu compact despre exil, ci o culegere de studii.

Piesele (studiile) componente, ordonate cronologic, au aparut de-a lungul a zece ani (1990-2000) in diverse publicatii culturale. Totusi, departe de a fi doar o simpla colectie de noi „contributii“ istorico-literare – oricit de importante – asupra activitatii scriitorilor romani din exil, cartea de fata, de dimensiuni putin intinse, dar densa si diversa, se organizeaza, retrospectiv, pe coordonatele unei coerente de proiect si de conceptie, iar eseurile reflecta, fiecare in parte si toate laolalta, vointa sintezei metodologice, ca „parti dintr-un intreg“. Selectia autorilor si a temelor, deloc intimplatoare, ilustreaza linia „alternativa“ de care vorbeam: autorul se ocupa de „urmuzianul disident“ Grigore Cugler (avangardist descoperit cu adevarat abia in anii ’90), de exilul sau sud-american si de destinul postum al operei sale, de „coerenta profunda“ a activitatii scriitorului si universitarului german Paul Miron, de Peter Neagoe („scriitor roman si romancier american“) sau de exilatul francez la Bucuresti, Ange Pechmeja, corespondent de presa in timpul revolutiei de la 1848 si om de legatura cu revolutionarii romani, scriitor rafinat, admirator al lui Baudelaire si Flaubert, care a ramas la Bucuresti vreme de 15 ani (pina la incheierea razboiului franco-prusac), dar a carui intensa activitate informala de intermediar si purtator de cuvint al istoriei si culturii romanesti nu a mai apucat sa fie pusa scriptic in valoare. Nu este singurul punct in care istoria literara devine „virtuala“, deschizindu-se nu numai asupra a ceea ce a fost, ci si asupra a ce ar fi putut (dar n-a fost) sa fie. Pe linga ghinionul istoric, credinta ca „tot ce facem e bine si doar «istoria» ne-a fost adversar“, idee exprimata nu o data de un Mircea Eliade, este vazuta – pe buna dreptate – ca sursa a esecului intelectualilor romani din exilul comunist de a dobindi, pentru ei si pentru literatura romana, acea audienta pe care ar fi meritat-o (vezi eseul Lectura literara si lectura literala, analiza a raporturilor publicatiilor romanesti din exilul anilor ’50-’60 cu literatura romana si cu totalitarismul). Remarcabil in aceasta privinta este si textul intitulat „Vina“ in literatura si discursul autobiografic, care incepe cu o incitanta interpretare a „insemnarii“ eroului civilizator Dinicu Golescu ca prim document in istoria literaturii romane al asumarii unei culpe.

De la triumfalismul romantic inaugurat de pasoptisti pina la literatura moderna interbelica, sentimentul culpei a lipsit din literatura noastra, dominata de „eroi de tip eroic“ fara repros, sentimentul vinei aproape ca lipseste (exceptii relative: Razvan din Razvan si Vidra de Hasdeu, Rusoaica lui Gib Mihaescu, Mintuire de O. Sulutiu), ceea ce spune mult despre mentalitatea dominanta. Sentimentul de culpabilitate isi face simtita intr-o masura mai semnificativa prezenta in romanele „dizidente“ ale ceausismului tirziu: Biserica neagra a lui A.E. Baconsky (publicat, in Germania), Al treilea mesager de Bujor Nedelcovici, cartile lui Constantin Eretescu, I.D. Sirbu – documente ale exilului interior sau carti care au provocat exilul autorilor lor –, dar si in romanele postdecembriste ale lui Mircea Cartarescu si Augustin Buzura. In fond, aminarea trecerii de la o „cultura a rusinii“ la o cultura a vinei (sau a asumarii ei) reprezinta unul din principalele simptome ale incapacitatii noastre de a asimila in profunzime modernitatea. O pasionanta incursiune in mentalul exilatilor romani romantici si postromantici de la Paris – imaginile lor asupra capitalei Frantei – priveste, usor amuzat, reactiile contradictorii ale acestora la moravurile franceze in schimbare, si, ca „revelator“, la aparitia can-can-ului (mult mai elocvent, sub acest aspect, decit monumentele). In descendenta unui mai vechi studiu publicat de Lucian Boia in culegerea Miturile comunismului romanesc, autorul demonteaza mecanismele confiscarii figurii lui Nicolae Balcescu de catre mitologia revolutionarismului comunist (care, intre altele, a uitat faptul ca nu Marx l-a influentat pe Balcescu, ci... viceversa!). O figura care revine in paginile cartii este cea a lui Heliade-Radulescu, a carui tirzie poveste de dragoste din exilul sau parizian cu o extravaganta poeta italiana exilata, amatoare de revolutionari, face obiectul unui captivant eseu cu calitati de „romant“ epistolar. In virtutea unui mecanism specific – de care autorul ia act cu ironie –, reconstituirile istorico-literare capata coerenta fictiunii: ceea ce, privit din interior, pare imprevizibil si haotic, se organizeaza, retrospectiv, pe coordonatele unui destin – destinul ca fictiune, decupaj mental si „sinteza epica“.

Probabil cel mai complex si mai dens dintre studiile cuprinse in acest volum este Exilul romanesc in Germania: un dialog care continua. „Luminile“ si „umbrele“ valurilor succesive ale emigratiei romane din Germania, publicatiile sasilor si svabilor si actiunile culturale ale refugiatilor romani, aportul unor personalitati (de la Paul Miron la Hugo Friedrich), scrisori ale unor persoane mai putin cultivate ca documente ale solidaritatii umane, functionarea (sau nefunctionarea) institutiilor aflate in contact cu emigratia fac obiectul unor investigatii atente si pasionate. La egala distanta de veneratia mitizanta si de criticismul radical, demersul lui Mircea Anghelescu sta sub semnul unei indoieli metodice, cu substrat profund etic si rational: „O analiza si intelegere sintetica a trecutului nu se pot construi [...] in raport cu istoria. Ea trebuie asumata cu singe rece si cu rabdare. Totul trebuie luat de la capat, ceea ce nu inseamna ca totul trebuie aruncat; nimic insa nu mai poate fi luat ca adevar curat pina nu il punem pe piatra de incercare“. Este aici si o pledoarie in favoarea respectului pentru lucrul bine facut si pentru valorile praxisului modern, pentru profesionalism si dialog metodologic in istoria literara – ceea ce reprezinta, in definitiv, conditia de supravietuire a disciplinei in cauza, ca mod de a intelege si a ne intelege.