OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Ciprian Voicu, pictura, web-design, 29 de ani

Repere stilistice: dupa ce, initial, a trebuit sa parcurg acceptarea tuturor artistilor deja consacrati, am inceput sa ii triez in a-mi afirma un stil „personal“. M-am lasat impresionat intr-o faza de Kandinsky si toata zona expresionismului nordic. Am acceptat tot expresionismul asta pentru ca m-a impresionat sustinerea lui teoretica mai mult decit cea imagistica. Apoi am inceput sa ma intorc din ce in ce mai mult catre reprezentarea naturalului „imbunatatit“.

Pina la urma, mesajul naturalului e complet inutil in arta, naturalul nu spune nimic. Spune destule daca mergi in parc si asculti pasarile. Ca o pauza. Eram de parere ca lucrarea trebuie sa transmita ceva, nu numai sa fie un portret sau o mina sau altceva, asa ca am incorporate unele mici simboluri, vezi lucrarile de diploma. Greseala vietii mele atunci. Am incorporat niste simboluri personale, interpretabile insa numai si numai de catre mine si cel mult de catre cei foarte apropiati mie. Morala: pe nimeni nu intereseaza viata mea personala, ci mai mult modul in care eu ca om ma incadrez intr-un univers artistic complet, national, local sau universal. Asta e o concluzie. De aici mi s-au explicat multe.
Ca repere, mi-a placut Velasquez, Carravaggio, iar Gauguin la nebunie. Mi-a placut la un moment dat Corneliu Baba. In ultima faza am fost, pe ascuns, adeptul lui Joseph Beuys. Am tinut-o ca pe un margaritar la inima. Mi-a placut modul in care voia el ca artist sa „colaboreze“ cu societatea. Pe urma mi-a placut simplitatea cu care pervertea Rene Magritte realitatea. Raminea o lucrare personala, intima si avea si suficiente ancorari intr-un universal simbolic ca sa fie acceptat si de ceilalti si sa nu fie considerat o broasca intr-o cutie de conserve.

Trecind peste faptul ca in scoala a trebuit sa fac „concesii“ intre ce voiam eu ca „artist“ si ce se cerea si ajungind la finalul masterului complet incorporat unui template uman computerizat, cred ca e inutil sa mai spun ca arta m-a cam parasit. Iar de la terminarea masterului nu am mai avut legatura cu arta decit sporadic. Cind merg sa vad ceva lucrari o fac cu totul dezinteresat si nu mai incerc sa incadrez, ca inainte, respectiva lucrare intr-un ritm universal al artei. Merg, vad, ma bucur (ma intristez) si plec. Era o vreme cind am vrut sa sintetizez totul, o vreme in care voiam sa fac o lucrare maaaare. Doua sfere legate cu ata intre ele si prin ele sa simbolizez un cuplu. Asta era unicitatea cuplului si in care, in parte, mai cred. Era vremea in care imi placea Klimt, Miro si imi placeau sintetizarile caricaturale ale lui Perjovschi fara insa sa ma influenteze in modul de reprezentare ...la ultimul ma refer acum.
Eu cred ca sint de gasit repere in muzee si galerii, insa intr-o prima faza. „Artistul“ care vrea sa caute repere acolo trebuie sa se curete de snobismul artistic cu care pleaca din scoala, sa se epureze de preceptele profesorilor, pentru ca in majoritatea lor profesorii impun inclusiv un stil artistic in abordarea unei lucrari. Nu toti insa. Daca fac eu un calcul la plesneala, as spune ca in proportie de 80-85% cam asta se intimpla. Toti vor sa fim „ucenicii“ lor. Ca tatal care se bucura ca i s-a nascut un baiat ca „are cine sa-mi duca numele mai departe“. Dar e un test bun. Cine trece de testul asta are sanse sa ajunga pe calea cea buna. Dupa aceeasi umila analiza, raportul intre cei care trec si cei care nu e acelasi: 80-85% nu trec.

Maestri? Mi-ar fi placut, zau, sa imi gasesc unul. Mi-am dorit din tot sufletul sa am unul. Si mi-am dorit cu adevarat. Dar nu m-a gasit nimeni. Aici a fost problema. Mi-am gasit insa maestri in alte zone de interes personal. Masterul, de exemplu, mi l-a adus ca profesor-coordonator pe Ioan Sbarciu, care dintre profesorii de la noi poate fi inclus intre cei 15-20% care fac treaba buna ca profesori. Cel mai mult, insa, mi-au placut lucrarile facute in Italia, niste desene pe care le-am facut complet dezinteresat de arta. Culmea.
Urmarea maestrilor a fost pe jumatate expusa mai sus. Daca nu am avut maestri, nu am avut nici ce sa urmez. Dar pot sa consider artistii pe care i-am luat ca repere ca maestri si atunci da, pot spune ca am incercat sa-i urmez. Insa nu am auzit nici o voce la ureche destainuindu-mi ceva „secrete“. Si daca e sa ii consider pe profesorii din facultate ca maestri, pot spune ca i-am ocolit, refuzind sa mai petrec timp nesfirsit la scoala facind lucrari inutile, nici studii si nici arta, mai degraba niste manifestari violente asupra materialelor.
Mi-ar placea sa pot fi asumat de catre o scoala. Ii invit pe cei interesati sa ma asume. Dar eu nu stiu careia ma pot supune.
Aversiunea fata de invatamintul romanesc? Da. Din belsug. Nu pot sa consider ca cei 7 ani de scoala de la Cluj mi-au fost complet inutili. Ar insemna ca eu sa fi fost de otel inoxidabil. Au fost lucruri si evenimente, ceva intorsaturi in viata mea personala si artistica, ce mi-au fost directionate de catre sau prin scoala. Insa poate ca eu am fost unul dintre prea fericitii cistigatori ai loteriei. Cred totusi ca e destul de fad invatamintul artistic romanesc. Dar asta nu tine numai de cel artistic.

E o chestiune care tine in mod nefericit de o atitudine specific romaneasca. Asa e tot invatamintul la noi in Romania. Se merge din ce in ce mai mult pe o cerere cantitativa de studii si nu pe una calitativa. Mare pacat ca ne sapam singuri groapa. Nu ca tin cu US Army, insa in State se stie foarte clar ca te poti distinge prin ceea ce stii sa faci. La noi, in schimb, te distingi prin caprele vecinilor.
Dezamagit de arta romaneasca? Hmm. Greu de spus. Eu cred ca sustinerea artistilor in tara asta se face intr-un mod gresit. Modul in care se merge e sub forma de industrializare. Imi aduce bani artistu’ X sau nu, ca sa stiu daca il promovez sau nu. Din partea Guvernului oricum se simte un total dezinteres fata de cei capabili in tara asta. Sint de parere ca trebuie investit acolo unde merge treaba si sint destui care nu pot singuri sa-si satisfaca relatia cu socialul, in plus peste relatia cu profesionalul. De astea sint dezamagit eu. Cred insa ca este destula vointa de schimbare in arta romaneasca.
Nu imi pare rau ca nu am plecat. Am vrut la un moment dat, insa numai pentru un bine financiar, nu pentru altceva.
Faza cu talentul recunoscut. Imi cam vine sa rid. Nu ma vad pe mine foarte talentat. Am fost apreciat pentru cele citeva calitati pe care nu le-am descris, am fost sustinut de unele persoane pe care le-am cunoscut, insa talent recunoscut cred ca e mult spus.

La ultima intrebare, da, cred asta. Nu sint eu un impatimit nationalist. Deloc. Insa, odata ce alergi dupa Vest, cind ajungi, te supui legilor Vestului, subscrii istoriei vestului si modului vestic de gindire. Cu alte cuvinte, fuzionezi si iti poti infunda resursele dobindite local. O sa fie amintit aici, in contraargument, cazul Brancusi, care si-a pastrat echilibrul. Nu cred ca mai e vremea lui Brancusi. Distantele sint mult mai scurte si usurinta de a le strabate vine de la Vest incoace, nu de la Est incolo. Deci mai usor navaleste Vestul peste noi si ne subsumeaza daca noi ii dam acceptul atit de usor. Nu cred ca, in ce tine de arta, fuziunea cu Vestul e macar interesanta. Sa luam ca exemplu brand-ul de tara pe care l-au batut in cuie astia ai nostri. Dupa parerea mea e o timpenie sa spui ce au spus ei, cu spiritualul in Occident pe care il vom implementa noi. Occidentul a ajuns la o saturatie in ce priveste tendintele spiritualiste. Poate ca nu mai exista ceva ca spiritualul de la noi, insa nici nu isi mai doresc asa ceva. Pentru ca spiritualul romanesc atrage cu sine niste responsabilitati spirituale. Vestul isi doreste un spiritual imaginativ mai degraba decit ce avem noi de dat. Nu un spiritual care „iti pune in circa“ greutati, ci mai degraba unul care iti ascunde greutatile. Vestul trage catre confort, nu catre disconfort. E stupid ce incearca romanii nostri guvernanti, insa asta e. Mergem pe o falsa directie de fuziune cu Vestul in ceea ce tine de arta.