OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O piesa de teatru poate fi foarte buna. La fel un scenariu, o dramatizare. O viziune regizorala poate fi eminenta. Un spectacol – uluitor, novator. Actorii pot fi sclipitori, iluminati de inspiratie. Scenograful poate face arta plastica vie. Si asa mai departe. Mai rar, extrem de rar, greu de premeditat, un spectacol teatral poate fi si un eveniment cultural in sensul cel mai larg al cuvintului, poate locui in aceeasi incapere cu esentele spiritului.
Pentru ca transcende pariul propriei arte spre a se intoarce iarasi pe teritoriul ei, impingindu-i macar un pic mai departe granitele, limitele.
Ei bine, eu cred ca asa ceva s-a intimplat la Constanta, la Compania „Ovidius“ (care e un fel de parte a Teatrului National orasenesc, care nu e prea clar daca, din perspectiva administrativa, exista ori ba). As fi vrut sa scriu ca autor palpabil, cum sa zic, e regizorul Radu Afrim, dar (desi, va jur, 99% din mine e de un pozitivism enervant!) cred ca o lingurita de transcendent si-a vinturat aripa in aceasta poveste.

Si iata cum: de mai bine de treizeci de ani de la „redescoperire“, de aproape saptezeci de ani de cind pluteste printre galaxii, un pentru totdeauna tinar evreu din Botosani, orfevrier de stari, instrumentind pe cararile simtului rafinat al umorului cu o limba romana de o contemporaneitate extrema, lasind sa alunece in retorta panaceul sentimentalismului omenesc si vigoarea erosului in torente, este tot pe drum, mereu pe drum intre gutiera pe care a stat ca si nemiscat ultimii zece ani din viata (adica de la 19 la 29 – sic!) si ochiul ipotetic al cititorului de azi. Pina una-alta, citi profi de citire romaneasca isi anunta la vreme elevii ca exista ceva mai important decit grajdul in care isi parcheaza patrupedele largite familii de Jderi, ca sa nu zic de tot soiul de Mitreacocori, ca nu doar cazmaua capitanului Ion cel crapat la teasta si spargatorul de himene Titu fac legea-n roman, ca Eros are si maestri mai abili decit Petre Petre, varul lui Stefan Furtuna, ca nuntile au carti mai bune decit cele uitate prin tot soiul de stupide scrinuri, indiferent de culoare etc.
Si ca, poate, proza romaneasca a primei jumatati de secol XX ramine valabila doar gratie unor Max ori Camil.

Blecher si Petrescu. Scriitori ce ar trebui cititi. Ceea ce Radu Afrim (care, daca nu vrea sa fie functionarul dramaturgilor, partener egal in drepturi, din fericire, le e) face, asumindu-si, odata cu dramatizarea romanului Inimi cicatrizate si regia spectacolului rezultat, rolul de erou civilizator (nu e singura data in cariera lui). Interesant e ca, vorbind despre sine, regizorul lasa romancierului libertatea absoluta ca, la rindul sau, acesta sa poata vorbi despre sine. Si, in mod fericit, asta fac si actorii, transformind personajele in persoane cu viata reala, cu o capacitate de transfer energetic deosebit de rara.
Daca spectacolul lui Radu Afrim este un eveniment pentru istoria literara si teatrala, diacronic si sincronic, el inseamna nu mai putin acelasi lucru si pentru teatrul producator care, din cite tin minte, nu a mai realizat pina acum un act similar. Se poate spune astfel ca actuala echipa manageriala, condusa de Beatrice Rancea, are flerul de a scoate din mediocritate una dintre zonele ca si nule din punct de vedere teatral ale tarii, macar in ultimele decenii (ma refer strict la teatrul dramatic, nota bene!).

Spectacolul, in mod ciudat totusi, este un tur de forta si de ingeniozitate tehnica, in sensul artei actorului, un nucleu iradiind emotie la superlativ. O buna parte dintre actori joaca pe gutiere (prin anii ’20 ai secolului trecut, bolnavul de TBC osos se trata in corset de ghips, intins pe un soi de targa pe roti – gutiera, ceea ce se intimpla si in scena, la doi pasi de spectatori, cu un rar firesc), utilizind gestual, in egala masura, ghips si elemente corporale libere. Poate ca, pare a spune fundalul filmat, sintem toti intr-un univers de ghips, ghiftuit de energie, precum calul din acelasi material, aflat in covata ingrijitoarei Eva, personaj pe care, construindu-l teribil din bucati de Quasimodo si Fallstaff, Lana Moscaliuc il transforma in orchestratorul fragil si in victima finala a sistemului de solidaritate, ale carui ultime consecinte se agata si de cea mai mica farima de speranta. Incercindu-i augmentabilitatea fie prin livresti vrajitorii sibarite, precum Isa (Georgiana Mazilescu), fie prin explozii, cind erotice, cind de timiditate persuasiva, ca Solange (Nicoleta Lefter).
Totusi, transmite Blecher sugestia foarte bine simtita de Afrim si de actorii sai, nu sintem in Infern, ci in lumea asta, asa cum este ea. Ceea ce nu inseamna ca meseria de a vietui/supravietui se poate exercita fara initiator, in cazul Inimilor cicatrizate acesta fiind Ernest (Emilian Oprea), sanatosul aproximativ, ori bolnavul ca si vindecat, care ii modeleaza disperarea lui Emanuel (Marian Adochitei) pina la candoare de a fi. Lui Emanuel cel care suporta si asimileaza realitatea, cumva aparat de o naivitate asumata, de regula unei vieti compactate.

Desi sintem in inchisoarea-leac din ghips, pe lamela de analiza, sugerata de fundalul dinamic de inceput, danseaza molecular singe, plasma, sputa ori sperma, daca nu cumva o sinteza a tuturor acestora, ca izvor permanent, energic si energetic al vietii. Intr-un sens, totul e sex, caci totul e lichid, s-ar zice, inlauntrul camasii universale de ghips. (S-ar varsa altfel detraitul in neant? Numai bolnavi grav, mortal, putem fi sanatosi tun?) Daca asa stau lucrurile, atunci totul e ludic, caci nu degeaba, anuntat despre boala, Emanuel exclama: „imi vine sa rid“. Nu altceva a exclamat, cred, Dumnezeu, cind si-a vazut creatia si si-a soptit in barba: „Vanitas vanitatum et omnia vanitas“. Nu altceva realizeaza cu asupra de infioratoare virtuozitate Mihai Smarandache prin al sau personaj Quintonce, sprijinit in cirje, strabatind scena de la un capat la celalalt, bomba hormonala pusa pe repetate explozii. Nu mai putin „periculoasa“ Wandeska (Diana Lupan) cu senzuala-i poveste a pietei de peste. In permanenta, insa, metafizicul pastreaza echilibrul, dupa dansul de meduza al Evei, poeziile Isei („Iata ce vei vedea la mine“) capatind aura de rugaciune. In definitiv, erotica sanatoriului, pare a spune Afrim, recupereaza ceea ce s-a pierdut in ultimele doua milenii, transcendenta declarata (eventual institutionalizata) a senzorialului. Si, daca boala e salvarea, de ce nu?… Caci, constata Isa, dupa trauma inimile se cicatrizeaza, asadar devin tesuturi care nu mai resimt durerea. In schimb, au liber la orice bucurie, precum aceea a Craciunului, sau a ratacirii pe nisipul redundant al plajei, ca pasarea-Solange din fundalul filmat, de dupa secventa telefonic-autoerotica. In care amaraciunea, caci poate fi si simtita, si gustata, tot un fel de bucurie de a fi ramine.

Aparentele paradoxuri in lant nu sint altceva decit solutia caii pe care Virgilius-Ernest l-a condus pe Emanuel, prin bolgiile de la Berck sur Mer, bolgiile maladiei ca garant al vietii, catre solutia identica vechii asertiuni „viata e vis“: „Renunt chiar si la placerea de a scrie, cind e vorba sa ma scufund in vis“, va nota Ernest, catre final, si ramii sa te intrebi daca imensa emotie transmisa nu e chiar efectul unui exercitiu oniric semnat de Radu Afrim si echipa de la Constanta, asezati sub semnul lui Max Blecher.