OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Exista, oare, o literatura cu efect de Viagra sau chiar o „literatura Viagra“? Abundenta prozei actuale, care abordeaza tema sexualitatii intr-o maniera hard, asa ne face sa credem. O proza cu efect excitant, stimulativ epidermic, chiar daca nu este propriu-zis literatura pornografica. Daca in Romania lucrul acesta tine de o dezinhibare tardiva, dupa pudibonderia matriciala din timpul comunismului, in Occident el pare mai putin explicabil. La urma urmei, in Occident, dezinhibarea a inceput chiar in prima jumatate a secolului al XX-lea (vezi proza lui Henry Miller, ca sa dau un singur exemplu notoriu), iar anii ’60-’70 (al doilea val) nu au facut decit sa pluseze pe distrugerea tabuurilor si sa faca din dezinhibarea sexuala transcrisa pe foaia de hirtie aproape un pleonasm si o redundanta.

Asa incit ceea ce se intimpla la sfirsitul secolului al XaX-lea si inceputul secolului al XXI-lea pare sa fie un al treilea val al sexualitatii hard in proza. Un al treilea val nascut la intimplare mai degraba decit programatic si cu tendinta. Cum eu insami m-am gasit, cu stupefactie, incadrata, la un moment dat, pe Internet (intr-un forum on-line) in literatura pornografica (din pricina romanului meu Tricephalos, publicat in 2002, in mod aberant sau deformat perceput printr-o asemenea grila), fireste ca mi-am pus deja intrebarile pe care le-am formulat anterior. In Romania, dezinhibarea lingvistica nu a survenit imediat dupa prabusirea regimului comunist: cel care s-a dezinhibat in prima faza a fost limbajul cotidian. Nu insa si cel literar.

A trebuit sa treaca aproape un deceniu pentru ca scriitorii romani sa scrie de-spre sexualitate si erotism intr-o limba mai dezlegata de cutume si prejudecati, mai vioaie si mai suculenta. Poate ca, pentru unii, tema insasi constituia o provocare; pentru altii, in schimb, a contat tocmai desfacerea limbii din felul ei rusinat si pudic de a scrie despre lucruri mai putin ingaduite. Un prim pas in literatura romana postcomunista care a abordat tema sexualitatii a fost numirea pe sleau a organelor sexuale: dar respectiva dezinhibare era mecanica si nu continutistica, era sonora, dar nu avea neaparat si miez. A fost, insa, asa cum spuneam, doar o prima etapa. A urmat apoi o a doua etapa: optiunea pentru teme sexuale dezvoltate ritualic. De-abia intr-o a treia faza s-a ajuns si la cautarea unui limbaj literar, care sa fie artistic, sa aiba valoare estetica si, in acelasi timp, sa fie apt sa abordeze tabuuri legate de erotism. Nu in ultimul rind, a functionat si in Romania o moda sau o voga de a scrie despre sex: cum eu insami am fost suspectata de asa ceva, nu are rost sa ma fac ca nu vad acest repros pus adesea pe tapet.

- O literatura cliseizata si partial impotenta, care incearca sa se redescopere si sa iasa din inertie
Revenind, insa, la Occident si la literatura actuala produsa de acesta, consider ca proza occidentala traieste, asa cum spuneam deja, un al treilea val al detabuizarii sexuale. Cu diferenta ca, pentru acest al treilea val, nu mai exista o motivatie foarte limpede, asa cum a existat in cazul primelor doua valuri literare. Fie tema sexualitatii este vazuta deja ca fiind clasica, fie este vorba (si aici ajung la titlul acestui text) de-spre o literatura cu efect gindit de Viagra. Intrucit perceptia oricarui autor care vrea sa schimbe lucrurile din radacina este aceea ca literatura s-a invechit si a imbatrinit si ca ea nu poate fi scuturata decit printr-un soc. Or, cel mai la indemina soc este tocmai cel produs prin incalcarea tabuurilor lingvistice. Este o literatura cliseizata si partial impotenta, care incearca sa se redescopere si sa iasa din inertie: si cum altfel ar putea izbuti acest lucru, daca nu socind si plusind pe vesnicul erotism, vazut mereu ca o sursa inepuizabila de succes? Doi autori mi se par prin excelenta reprezentativi in acest sens: Catherine Millet (si romanul ei Viata sexuala a Catherinei M, aparut in Romania in 2002 si tradus de Doru Mares) si Michel Houellebecq (din ale carui texte aleg aici, pentru ilustrare, Particulele elementare, roman tradus de Emanoil Marcu si aparut in Romania in 2001).

- Profesionista partuzelor
Catherine Millet si personajul ei autobiografic porneste de la premisa ca nu are prejudecati si piedici morale, fiind deschisa oricaror experiente sexuale: sexul in grup, de pilda, pe care se insista in mod special in roman. Partuzele sint infatisate ca avind un ritm cotidian firesc, fiind vorba despre trupuri care schimba tactilitati intre ele. Cum personajul Catherine M este unul rational, sexualitatea este narata simplu si pe indelete. Nu este vorba despre o colectionara de sexe barbatesti, ci de o mare amatoare de voluptate, acesta fiind motivul pentru care personajul percepe cu asupra de masura ideea de repetitivitate sexuala si de panoplie masculina. Catherine M nu este o seducatoare, ci se simte inrudita cu barbatii: acestia exista prin sexele si sexualitatea lor diferita, care nu este neaparat aparte. Dar caracteristicile acestor sexe barbatesti expuse si narativizate o fac pe Catherine M sa-si construiasca istoria vietii si romanul.

Cum fiecare barbat si sexul respectiv reclama o alta reactie, personajul mizeaza indelung pe maleabilitatea si adaptabilitatea sa feminina. Acesta este motivul pentru care Catherine M admite identificarea citorva zeci de barbati cunoscuti, plus citiva anonimi, pe care i-a incercat si gustat sexual, de-a lungul vietii ei, pina in clipa narativizarii.
In prima sa tinerete, personajul a folosit tot ce se putea folosi in sexualitate: miinile, gura, propriul ei sex si anusul. Datorita unui partener experimentalist, ajunge sa perceapa mai limpede „mecanica trupurilor“, participind la partuze unde este „regina“, fiind penetrata ore intregi, pina la anchilozare, de o varietate de barbati. De-abia patrunsa astfel isi simte vaginul satisfacut: „Era o voluptate sa-i simt peretii intariti, grei, usor durerosi, pastrind intr-un fel amprenta tuturor membrelor care intrasera pe acolo“, marturiseste personajul, care isi cultiva ritualic starea de betie provocata de orgasm.

Nucleul romanului este axat tocmai pe lungile partide cu barbati care sint in primul rind amici sau prieteni eclectici sexual, politetea fiind esentiala la acest fel de orgii. Ce o satisface pe Catherine M este latura viguroasa si precizia partidei de sex; dezinhibata, dar naturala, ea este un sex femeiesc ultradisponibil; nu este o nimfomana maladiva, ci una… sanatoasa. O stilmuleaza, de pilda, partuzele materializate pe capota automobilelor; nu pozeaza in mironosita si admite ca penetrarea anala este mai utilizata decit cea vaginala. Cititorul isi pune neindoielnic intrebarea (citind aceasta carte) – de unde dispozitia multisexuala a Catherinei M? Autoarea da raspunsul dorit: sexualitatea ei multipla este cauzata de nerefularea fantasmelor din copilarie, pe care nu doar ca nu le-a camuflat, dar le-a lasat sa prolifereze.

La toate acestea s-a adaugat o imaginatie extravaganta, plus retorica amantilor: „Fantasmele sexuale sint atit de personale incit e greu sa le impartasesti cu altcineva. Cu toate acestea, imaginatia imi era antrenata si am adaugat un fond de inspiratie suplimentar dupa ce am inceput sa frecventez barbati care vorbeau in timpul actului sexual“. Bintuita de obsesia copulatoare, cum o numeste inspirat, placerea Catherinei M se doreste a fi onesta. Are reverii despre practicarea prostitutiei de lux, dar nu se simte intr-atit de frumoasa si rezistenta ca sa o concretizeze; nu cauta neaparat aventura; sexele pe care le asmute si le foloseste sint intotdeauna ale unor cunostinte; foarte rar se indragosteste ori chiar iubeste, semn ca este normala. Din primele cincizeci de pagini afli tot ceea ce este de aflat din acest roman confesiv. Te miri, atunci, din postura de cititor: cum ar mai putea sa continue scriitura, nu va deveni ea plictisitoare?

Desigur ca exista in roman destule dis-cursuri despre orgasm, masturbare, climax etc., dar nu aceasta conteaza, ci abordarea fireasca precum povestile rostite in pauza de masa de la serviciu. In ultima instanta, este vorba si de un oarecare discurs despre retorica sexualitatii, romanul neavind un profil anume, nefiind de sine statator, ci pulverizat – el ar putea sa inceapa de oriunde, de la sfirsit, de la mijloc etc. O femeie precum Catherine M ajunge la forme speciale de excitatie, dar, la fel de bine, ea poate sa aiba parte de insatisfactii sexuale, de plictis ori chiar de ratare (drept care apeleaza la vibratoare). Si totusi, Catherine M nu este o femeie-voyeur, ci o creatoare insatiabila de fantasme prin care inghite si digera viata. Atita doar ca, de la un punct, partuzele descrise devin redundante, amortite si nu mai aduc nimic nou.

Partial si un fel de Cassanova femeiesc, Catherine M degusta aproape orice urma si fibra de virilitate. Forta ei energetica sta in apetitul lubric, fiind o femeie lacoma de barbati, o insatiabila voluntarista (in nici un caz o feminista). O femeie constienta de extazul pe care-l simte in actul coitului, de aici rivna ei de a fixa prin scris amanuntele vietii sale sexuale. Exista, totusi, o explicatie a insatiabilitatii personajului: crescind inghesuita intr-un apartament in care intimitatea nu avea cum sa existe, Catherine M descopera in propriul sau vagin acea camera-marsupiu, acel spatiu in care sa se ascunda de ceilalti, odaie intima pe care intelege ca poate sa o expuna si sa o foloseasca in calitate de bun al sau. Sexualitatea sa debordanta este, prin urmare, o forma de a-si marca teritoriul, precum animalele salbatice. Ideea aceasta este una dintre putinele care mi-a placut.

Romanul autobiografic al Catherinei Millet este scris slobod la gura si licentios. Poate ca una din mizele autoarei a fost aceea ca textul ei sa cocheteze cu statutul de manual de sexologie si sa poduca excitatie, intrucit exista o vizibila obsesie pentru climax, ca si cum mai degraba scriind decit facind sex autoarea ar fi obtinut rezultatul dorit! Nu pot sa dau verdictul negativ cum ca romanul Catherinei Millet este pura maculatura; dar in mod limpede nu este un roman valid esteticeste.

- Sistemul sadian, sex cu variatiuni si libertinaj amoros
Ce fac barbatii maturi (si nu numai) atunci cind fie sint nesatiosi sexual, fie frustrati, fie blazati? Se masturbeaza. Acesta este raspunsul pe care il da Michel Houellebecq intr-o prima parte din romanul Particulele elementare. Greu de suportat cinismul brutal al autorului francez: nu stiu cum se simt, la acest paragraf, cititorii-barbati ai romanului de fata, dar cititoarele manifesta in mod cert reticenta ori chiar repulsie fata de astfel de reflectii, oricit ar fi ele de sincere. Cruzimea este, insa, un dat al vremurilor de acum. Voyeur-i doar intr-o anumita masura, solitari, cu fantasme variate, barbatii maturi se masturbeaza, fiindca acesta este cel mai facil mod de a cunoaste sexualitatea si de a o practica. Este vorba despre suprainteligenti care au facut din singuratate un loc comun, resimtit, totusi, ca fiind frustrant. Atunci cind au posibilitatea de a consuma un act sexual (fie si numai simbolic ori metaforic), masturbatorii se insenineaza o vreme ori chiar devin placizi, chiar daca fantasmele lor ramin inepuizabile. Mintile acestor barbati nascocesc tot soiul de pozitii ale ochiului in perceperea propriului sex ori a sexului opus: prin privire, ei actioneaza aprioric asupra intrindurilor si epidermelor, senzorialitatea lor fiind mereu erectila.

- Sexul variat ca viata moderna
In mod voit provocator, Houellebecq face, in Particulele elementare, chiar un fel de clasificare a gestualitatii masturbatoare. Personajele sale nu sint ignorante, ci cunosc la perfectie anatomia si genetica umana. Din acest punct de vedere, romanul lui Houellebecq mizeaza pe biologicul infinitezimal, minutios studiat sub lupa. O alta preocupare a romancierului francez este libertinajul amoros: a vorbi despre aceasta in Franta secolului al XX-lea inseamna a trasa o schita psihoistorica din si de dupa 1968, adica dupa miscarea de „eliberare“ politica, sociala si sexuala care a simultaneizat vechea Galie cu miscarea flower-power din America, unde era in voga cultul trupului „eliberat“, naturist.

Francezii si mai ales frantuzoaicele au preluat de peste ocean, dar in stilul lor inca european (gloseaza Houellebecq), un feminism aplicat, o dezinhibare tendentioasa, nu arareori ridicola. Schita psihoistorica a autorului este amuzanta din acest punct de vedere, fiind presarata cu urmatoarele ingrediente: renuntarea la sutiene, proclamarea anticonceptionalelor ca declansatoare ale unei noi etape a umanitatii, practica amorului liber etc. Experimentul sexual, intersanjabilitatea cuplurilor vor deveni culmi ale societatii franceze detabuizate: autorul critica, dar si de-gusta atmosfera respectiva, incercind sa structureze un canon existential – sexul variat ca viata moderna. Discutiile despre potenta si nevroza sexuala, despre amorul latin, feminism si falocratie pigmenteaza cind si cind textul lui Houellebecq.

Dezbaterea despre structura si mentalitatea celor doua sexe este, si ea, la fel de importanta in roman. La ce servesc barbatii? se intreaba Michel, unul din personaje-le-cheie ale romanului. Ei nu mai servesc la nimic: sint plictisiti, devirilizati, haotici, orgoliosi. Femeile le sint superioare macar pentru faptul ca ele nu produc distrugere. Ciudat raspuns si ciudata motivatie din partea autorului si a personajului sau. Satui ori inhibati de actul masturbator, barbatii gasesc salvarea in apelul la prostituate: este bine, dar nu foarte bine, ceva tot nu functioneaza normal, sexul platit este doar un alibi pentru a camufla solitudinea fostilor masturbatori. Sansa adevarata este sa gaseasca o femeie inteligenta si dezinhibata, care sa accepte ideea concreta de sexualitate practicata cu variatiuni si sa empatizeze cu ideea de intersanjabilitate intre cupluri libertine.
Este destul de curios ca, in ciuda teoriilor infatisate pina acum, Michel si Bruno, cei doi barbati suprainteligenti din Particulele elementare, gasesc pina la urma iubirea, care iubire insa primeste un sens mult mai adinc, acela de legatura umana, mai exact de ultima legatura umana. Femeile iubite si cu greu gasite vor muri, insa, tocmai pentru a nu prejudicia romanul de componenta sa esentiala: lumea de astazi este matricial insingurata si cu handicapul incomunicabilitatii.

Houellebecq discuta inclusiv despre fantasma oficiala (la nivel sexual) a secolului al XX-lea: sistemul sadian reprezentat de cluburile sado-masochiste. Scenele descrise de autor in acest sens sint suportabile doar intrucit exista o tandrete ori chiar un scepticism, detasate de faptele relatate. In orice caz, din sexualitate nu ramine decit o amintire cenusie, ghemuita nervos in stomacul celui care isi aminteste. Fiindca, in ultima instanta, conchide Michel Houellebecq, nu mai exista iubire, ci doar oboseala densa de a fi inca om.
La sfirsitul romanului, teoriile genetice ale personajului Michel proiecteaza un nou om asexuat: astfel este legitimata moartea sexualitatii la nivelul procreatiei (chiar daca nu la nivelul placerii). Romanul lui Houellebecq se incheie cu afirmarea noii creaturi asexuate iesite pe piata umana.

- Post-scriptum
Daca romanul Catherinei Millet nu se salveaza estetic, intrucit este o transcriere excesiv narcisiaca a unor orgii, Houellebecq reuseste, in schimb, sa se salveze de trivialitate si abjectie, datorita disperarii cinice a personajelor sale si ironiei auctoriale care este abil strecurata in text.