Pe 22 ianuarie, a avut loc la
Institutul Francez din Bucureşti conferinţa Y a-t-il une politique
culturelle européenne?/ Există o politică culturală
europeană?, susţinută de Vincent Dubois, profesor la Institutul de
Studii Politice din Strasbourg şi membru al Institut Universitaire
de France. Conferinţa face parte din ciclul de seminarii şi conferinţe „L’Europe: nouveaux
enjeux, nouvelles recherches“, un program de colaborare între
Institutul Francez din Bucureşti, Fundaţia Maison des Sciences de
l’Homme din Paris şi New Europe College. Reproducem mai jos fragmente din expunerea lui Vincent
Dubois de la IFB.
În seara aceasta, obiectul
discuţiilor noastre vor fi politicile culturale ale Europei şi
mulţumesc Institutului Francez, Fundaţiei Maison des Sciences de
l’Homme şi NEC pentru că au făcut posibilă întîlnirea
noastră. Ştiţi, probabil – nu ştiu dacă în România
există aceeaşi tradiţie –, dar în Franţa, cînd un
om politic vorbeşte despre cultură, el îşi începe
discursul cu un citat. Un citat aparţinînd unui scriitor, unui
intelectual sau, mai rar, unui om politic care s-a aplecat asupra
chestiunilor culturale. Iar cînd e vorba de politicile
culturale ori de mizele culturale ale Europei, se face apel în
permanenţă la citatul următor – e un citat din Jean Monnet, pe
care-l cunoaşteţi, fără îndoială, cu toţii şi pe care-l
voi repeta, la rîndul meu: „Dacă ar fi să refac ceva – e
vorba, desigur, de construcţia europeană –, aş începe cu
cultura“.
Ceea ce mă interesează pe mine e mai puţin conţinutul
ei, şi mai mult faptul că e vorba de un citat apocrif – Jean
Monnet n-a pronunţat niciodată această frază. Rectorul Academiei
din Paris, la finalul unui colocviu, a rostit o frază pe care i-o
atribuia ipotetic lui Monnet, fraza a fost reluată în Le
Monde, şi, în felul acesta, s-a răspîndit. Dar e puţin
probabil, aproape imposibil ca Jean Monnet să fi formulat această
frază, pentru că ceea ce numim „metoda Jean Monnet“, proiectul
pe care el l-a construit pentru a schiţa integrarea europeană, are
o altă direcţie: anume, plecînd de la structura economică,
există un întreg angrenaj virtuos, pornind de la sistemul de
producţie ajungem să ne interesăm de chestiunile sociale, urmînd
ca, la capătul acestor interese, să se înfăptuiască
integrarea culturală a Europei. Acest proiect, această direcţionare
a intereselor, a avut, cu siguranţă, efecte asupra felului în
care a fost gîndit procesul integrării culturale. Avantajele
citatului apocrif de mai sus constau în aceea că el poate fi
folosit în sensul pe care dorim să i-l atribuim, că poate fi
utilizat, aşadar, atît de eurosceptici, cît şi de
eurooptimişti. Euroscepticii ar spune: „Uitaţi, promotorii
integrării europene s-au înşelat, nu aşa trebuia procedat“.
Eurooptimiştii: „Uitaţi, promotorii Europei aveau, în egală
măsură, această conştiinţă a dimensiunii culturale, nu doar a
schimbului economic între ţări“. Pentru a veni mai aproape
de chestiunea care dă titlul acestei intervenţii – Există o
politică culturală europeană? –, trebuie spus că atît
actorii interni, cît şi observatorii externi sînt de
acord, în general, că există, cu siguranţă, aplicaţii
concrete ale acestei integrări europene, o întreagă serie de
acţiuni exercitate de Uniunea Europeană în domeniul cultural,
finanţări, dar că, în cele din urmă, ele nu fac o politică
culturală unificată – ceea ce nici nu se doreşte, în fond,
sub această formă. Pentru a lumina puţin aceste aplicaţii în
vederea integrării europene, voi da cîteva exemple concrete
din cadrul Uniunii Europene. Voi căuta să demonstrez faptul că,
dacă e să facem apel la o definiţie exigentă a politicii
culturale europene, trebuie spus că nu există o veritabilă
politică culturală europeană.
Al doilea punct al acestei intervenţii
va consta în a face o propunere – căci nu deţin un adevăr
absolut asupra chestiunilor dezbătute –, anume că această
absenţă a unei politici culturale nu înseamnă un gest de
uitare sau de întîrziere, ci e o absenţă care se
pretează la o anumită logică politică. Şi vom termina evocînd
cîteva dintre consecinţele modului în care se
organizează viaţa culturală europeană.
Cultura – un obiectiv secundar al UE
Dacă ne gîndim la condiţiile de
circulaţie ale producătorilor şi ale produselor culturale care
sînt afectate de circulaţia mai generală a bunurilor şi a
persoanelor, la modalităţile de colaborare culturală dintre ţările
Europei, la toţi actorii culturali din diferite ţări, la
constrîngerile bugetare impuse de politici economice şi
bugetare europene, dacă ne gîndim la posibilităţile de
finanţare publică a culturii, dacă ne gîndim la dispozitive
generale, cum ar fi chestiunile fiscale etc. – există, pe scurt, o
mulţime de dificultăţi şi prea puţine facilităţi în
domeniul acţiunilor culturale. Cred că trebuie adusă în
discuţie taxa pe valoare adăugată (TVA); s-a încercat o
reducere a ei, pentru a favoriza piaţa muzicală, însă lucrul
s-a dovedit imposibil. Pe scurt, această formidabilă întreprindere
care e integrarea europeană, care se dezvoltă din ce în ce
mai mult, care are, cum ştiţi, consecinţe în plan economic
şi social, nu poate să nu aibă consecinţe importante în
domeniul cultural.
Prin urmare, dacă există consecinţe
culturale ale proceselor de integrare europeană, fac ipoteza că nu
există o veritabilă politică europeană, structurată, decît
din momentul în care ne raportăm la o definiţie exigentă a
ceea ce reprezintă politica culturală. Propun această ipoteză
într-o manieră destul de brută, tocmai pentru a suscita
reacţiile dumneavoastră, urmînd ca ea să fie nuanţată, să
i se aducă completări în discuţiile de la finalul
intervenţiei mele. [...]
Ce lipseşte parţial sau complet
acţiunilor culturale întreprinse de Uniunea Europeană? Primul
element lipsă: afirmarea de către organizaţiile politice implicate
a unei politici culturale, revendicarea unei politici culturale.
Citiţi textele Uniunii Europene sau ale Parlamentului European: nu
veţi găsi existenţa unei politici culturale, care e deliberat
evitată, inclusiv la nivel lingvistic. Termenul ca atare nu e
folosit, termenii folosiţi în texte sînt mai degrabă
„acţiune culturală“, „cooperare culturală“, „aplicare
culturală“, uneori, mai timid şi mai recent, „strategie
culturală“ sau „luare în considerare“ a dimensiunii
culturale. Lucrul acesta vă poate părea anecdotic, dar cred că e
destul de revelator pentru o manieră particulară de a gîndi
cultura europeană. Şi anume ca o chestiune nu importantă în
sine, ci marginală, alături de acţiuni cu altă finalitate decît
cea propriu-zis culturală. Acest vocabular, această evitare de a
vorbi de o politică culturală arată că ea nu e un obiectiv major
al Uniunii Europene, ci unul subsidiar, lăsat la latitudinea ţărilor
membre ale Uniunii.
Alături de vocabularul evaziv e de
remarcat recunoaşterea timidă şi tardivă a posibilităţii înseşi
a unei acţiuni culturale europene. În fond, trebuie să
aşteptăm anul 1992 şi Tratatul de la Maastricht, pentru a avea un
text european cu bază juridică privind intervenţia culturală
europeană. Primele oraşe culturale europene, născute în anii
’80, beneficiau de finanţări în afara oricărui cadru
juridic. Această recunoaştere tardivă indică faptul că Uniunea
Europeană are în vedere, în acelaşi timp, unitatea şi
diversitatea culturală europeană, că recunoaşte implicaţiile
culturale ale integrării europene, posibilitatea de a include
considerentele culturale printre celelalte politici ale integrării.
[...] Inutil să revenim asupra Tratatului Constituţional European,
care reia aceste elemente insistînd asupra unor lucruri la care
voi reveni şi eu, cum ar fi, de pildă, importanţa culturii în
relaţiile externe ale Uniunii Europene.
Inexistenţa unui vocabular apropriat,
recunoaşterea juridică şi instituţională tardivă arată,
aşadar, în ce măsură există documente, discursuri care
formalizează perspective organizate de intervenţie în
domeniul cultural.
Documentele necesare, ca şi raţiunea,
respectiv obiectivele acţiunilor culturale europene sînt
prezente în primul program-cadru „Culture 2000“, iar prima
reală comunicare a Comisiei Europene a avut loc în mai 2007,
comunicare cu privire la Un agenda européen de la culture à
l’ère de la mondialisation/O agendă europeană a culturii
în era globalizării, comunicare ce poate fi găsită pe
site-ul Comisiei Europene. E prima recunoaştere oficială a faptului
că, în realitate, cultura este un element important al
politicilor Uniunii Europene şi că trebuie să ne ocupăm de ea în
măsura în care elemente ale politicilor culturale sînt
prezente în diferitele orientări strategice ale Uniunii
Europene.
Trei obiective ale agendei culturale europene
Un al doilea element necesar pentru a
vorbi de o politică culturală: formularea unor obiective specific
culturale, în măsura în care obiectivele care sînt
rezervate acţiunii culturale sînt adesea exterioare culturii,
subsumate obiectivelor economice şi celor de facilitare a relaţiilor
externe. Excepţii parţiale: cinema-ul şi audiovizualul, ce
reprezintă un obiectiv în sine, dar sînt privite sub
unghiul unei dimensiuni mai degrabă industriale decît din
punctul de vedere al unei strategii propriu-zis culturale. E vorba de
o politică însărcinată să facă eficace şi competitivă
industria sectorului audiovizualului, dar programele audiovizualului
nu urmează o logică specific culturală.
Există trei obiective importante ale
agendei culturale europene: 1. promovarea diversităţii culturale,
dialogul intercultural. 2008 – Anul European al Diversităţii
Culturale a fost o aplicare a acestui obiectiv. Însă, în
cazul acestui obiectiv avem de-a face cu o accepţie largă a
culturii, care depăşeşte sectorul cultural în sens strict.
El priveşte schimburile interetnice, dincolo de simpla promovare a
produselor culturale; 2. a promova culturile în calitate de
catalizatori ai creativităţii. Termenii de „artă“, „cultură“
nu sînt folosiţi în documentele Uniunii Europene, cel de
„cultură“, da, dar în sensul larg, antropologic. Termenul
preferat e cel de „creativitate“ şi denumeşte orice activitate
din momentul în care ea se defineşte prin inovaţie; 3.
promovarea culturii ca element indispensabil în relaţiile
externe ale Uniunii Europene. Se poate vedea că obiectivele
propriu-zis culturale sînt subsumate celor care privesc
integrarea europeană în sens larg. Aceste obiective
non-culturale, extra-culturale, marginal-culturale sînt
prezente în acţiunile Uniunii Europene, iar finanţarea în
domeniul cultural nu se face prin intermediul unor programe specific
culturale. Putem interpreta această stare de fapt din două
perspective: una pozitivă, a celor care spun: „Totul e bun pentru
cultură, nu contează de unde vin banii“. Realiştii, însă,
observă că există o problemă importantă – asupra căreia voi
reveni la finalul expunerii mele –, anume că proiectele culturale
trebuie să aibă un concept şi că există specialişti care se
ocupă de punerea lor în formă. [...]
În politica culturală, nu e
suficient un ansamblu de intervenţii punctuale, ci e nevoie de
acţiuni coordonate şi unificate. Rar se întîmplă aşa,
deşi – să fim optimişti –, în ultima vreme, se acordă
mai multă atenţie acestui lucru, pentru că există o
multiplicitate de programe comunitare care pot integra o dimensiune
culturală. Acţiunile culturale au fost adesea punctuale: vorbeam de
oraşele europene ale culturii, existente încă din 1985, însă
iniţiativele lor au rămas adesea departe de aşteptări. Există,
cu toate acestea, o unificare progresivă, ce rămîne
deocamdată parţială. Începînd cu anul 2000, s-a
derulat programul „Culture 2000“. Pentru amploarea unui asemenea
program-cadru, trebuie spus că a beneficiat de relativ puţine
resurse, inclusiv bugetare. E nevoie de programe vaste care trebuie
să facă faţă societăţii informaţiei şi cunoaşterii
mileniului trei. Programul „Culture 2000“ a beneficiat de 236,5
de milioane de euro pentru perioada 2000-2006, iar pentru perioada
2007-2013 – de 400 de milioane de euro. Asta, în vreme ce
bugetul anual al Ministerului Culturii din Franţa este de 2,5-3
miliarde de euro (bani în care intră, desigur, întreţinerea
monumentelor istorice, salariile multor angajaţi etc.). [...] De
altfel, comisarii europeni pe probleme de cultură sînt
nonprofitabili, actualul comisar european pentru Educaţie şi
Cultură, Jan Figel, are o formaţie de inginer şi e mai degrabă un
specialist în politică externă. Pînă în prezent,
nu există o specializare şi o recunoaştere a unui rol politic la
nivel european al comisarilor pe probleme de cultură.
Traducere şi transcriere de Adina Diniţoiu
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters