În primul număr al revistei Apostrof din 2010 (236), doamna
Marta Petreu mă atinge cu un text intitulat „Dl Alexandru Matei, retraducător
(al unui text românesc) al lui Cioran din franceză în română“. Îi mulţumesc pentru
atenţie, desigur. O asigur că aliajul stilistic oximoronic (pentru că sînt un
„domn“ „obraznic“, ceea ce mă face să roşesc) m-a marcat. Eu n-o să o iau la
mişto pe doamna Marta Petreu. Nu mai am de mult iluzii asupra polemicilor, de
la noi şi poate de aiurea. Deşi cred că una e să faci pe cineva ignorant, şi
altceva obraznic, ştiu că, de multe ori, luate de valul aceleiaşi bile, ele
devin miscibile. Ok.
Am publicat în Observator cultural un eseu despre ediţia
franceză a Schimbării la faţă a României. Prima versiune a textului este scrisă
în limba franceză. Am tradus şi am scurtat această versiune pentru a obţine
textul pe care l-a citit domnia sa.
Din punct de vedere filologic, practica
incriminată – retraducerea din limba franceză a unor fraze din Schimbarea la
faţă a României – este, într-adevăr, de condamnat. Practic, nu am comis nici un
contrasens. Cititorul nefilolog nu a fost indus în eroare. Dimpotrivă, însă,
există (probabil nu multe) ambiguităţi în ediţia franceză. Exemplu: „À un
certain moment de leur (des cultures, n.n.) somnolente évo-lution, une rupture
féconde se produit, qui les élève au niveau des grandes cultures, même si ce
n’est pas dans leurs créations, dans la tension“2. Pe mine mă interesa mai mult
ceea ce citeşte cititorul ediţiei franceze a cărţii lui Cioran. Degeaba scrie
Cioran în româneşte „dispariţia statului în societate“, dacă cititorul francez
citeşte „dispariţia ethosului comunitar“. Nu mă interesa nici limba română a
lui Cioran, ci ceea ce ajunge la un anumit cititor, respectiv cel de limbă
franceză. Dar, repet, doamna Marta Petreu are tot dreptul să acuze un malpraxis
filologic.
Însă nu asta o deranjează cel mai tare, în ciuda aparenţelor
(vezi titlul). Aici chestiunea devine de fapt spinoasă. Pe doamna Marta Petreu
o deranjează că i-am furat două idei:
„1. Că Cioran a fost de stînga, mai exact, marxist şi 2. Că
ideile din Schimbarea la faţă a României l-au anunţat pe Ceauşescu“. Nu citisem
cartea domniei sale Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a României
(Apostrof, 1999) la ora la care îmi redactasem textul. Am citit, între timp.
Lucrurile stau în felul următor:
În calitate de cioranolog – ceea ce nu e cazul, deşi mi se
forţează, ironic, intrarea în tagmă –, ar fi trebuit să citesc această carte.
Nu sînt cioranolog. Pot să scriu orice despre o carte, fără să citesc în
prealabil studii care să-mi filtreze ideile. Dacă eu cred că Eminescu e un poet
romantic, nu sînt obligat să găsesc prima ocurenţă a acestei idei pentru a
scrie: „Eminescu este un poet romantic“. Aşa după cum ar putea spune şi Cioran
în cartea împricinată, simţul proprietăţii nu reprezintă întotdeauna un element
de progres mental. Ideile mele sînt, fără îndoială, în mintea mea. Ele pot fi
prezentate apoi unui public. În acel moment, ele nu mai sînt ideile mele, ci şi
ale mele. Oricine le poate share-ui. În acelaşi timp, Marta Petreu ştie că
ideile nu se aştern pure pe hîrtie. Ele au o dicţiune, au orientări, au o
dinamică.
Marta Petreu constată, într-adevăr, în cartea sa, că
„Schimbarea la faţă a României etalează, în neagra ei splendoare, concepţia de
dublă inspiraţie extremistă (de extrema stîngă şi extrema dreaptă) a lui Cioran
despre colectivismul naţional şi tehnicile lui politice“ (p. 292). Da, dar
aceste două idei ale scriitoarei ofensate de moda din Capitală ajung în acest
onorabil punct: „Capacitatea lui Cioran de-a formula strident şi memorabil
cusururile noastre naţionale şi cruzimea neobişnuită a observaţiilor fac din
Schimbarea la faţă... o carte pe cît de tragică (deoarece adevărată în critica
substanţei româneşti), pe atît de... amuzantă; [...] gîndul că un cititor ar
putea lua astăzi în serios soluţiile extremiste concrete ale lui Cioran arată
însă în ce măsură este ea o carte fundamental nocivă şi, vorba lui Cioran,
«inacceptabil㻓. (p. 293) Un punct mort. Poate de aceea ideile Martei Petreu
n-au avut ecou în România. Poate de aceea ele nu sînt reluate în studiul care
deschide ediţia franceză de anul trecut – nici măcar ideea marxismului lui
Cioran, idee al cărei loc era tocmai într-o cultură care nu diabolizează
marxismul. Dacă Marta Petreu îşi omoară ideile, e treaba domniei sale.
Dimpotrivă, eu nu cred că „Cioran a reuşit să se
individualizeze perfect“ (p. 255) în corul vocilor care exaltă autoscopii
(anti)româniste. Eu cred că el culege şi formulează un ethos care n-a murit
nici acum, dacă ne gîndim la unele intervenţii ale intelectualilor români
recenţi de dreapta. Am scris aşa: „Dar (Cioran) este conştient că la acest
nivel de civilizaţie a moravurilor, superior şi ultim, nu se poate ajunge decît
după depăşirea etapei naţionale, la care România nu avusese încă acces, dar
despre care credea că îi este cel mai la îndemînă. Nu se poate moderniza, crede
el, o societate care nu a atins încă nivelul conştiinţei naţionale de sine sau,
altfel spus, pentru a se moderniza, o societate trebuie deznaţionalizată. Or,
cum să deznaţionalizezi o societate care nu e încă nici măcar naţională?“.
Marta Petreu observă că Cioran visează la o revoluţie universală – după modelul
revoluţiei franceze –, dar nu reuşeşte să tragă de aici concluzia mesajului
cioranian: naţionalismul este, de fapt, o etapă tranzitorie. Nu întîmplător
scrie Cioran că Hegel este barca de salvare a României. Nu e vorba aici doar de
dialectica unei schimbări la faţă în logica naţionalismului, aşa cum crede
autoarea. Atunci cînd Cioran scrie că nu consideră naţiunea o „realitate
tranzitorie“, ci o „formă constantă“ a istoriei (în cartea Martei Petreu, la p.
277), este vorba despre următorul proces: naţiunea nu poate fi evitată ca stadiu
în evoluţia unei culturi. Ea este „o constantă“ în acest sens. Dar nu e
adevărat că „marxismul a greşit, deoarece a considerat naţiunea «o simplă fază
istoric㻓. Ce spune Cioran? „Precum un popor tinde să devină naţiune, aşa
naţiunea tinde să devină mare putere“ (ediţia 1990, p. 56). Naţiunea este,
pentru Cioran, un stadiu, inconturnabil, al realizării culturale, după modelul
francez. Este un stadiu, deci trebuie depăşit. Naţionalismul este, deci, o
etapă tranzitorie inconturnabilă.
Modul în care Cioran apare astfel un dialectician (marxist)
luminist – marcat însă de o matrice stilistică mesianică, tîrziu-romantică, cu
influenţe ruse – nu apare la Marta Petreu. Ideea continuităţii relative între
proiecţia cioraniană a României şi cea a lui Ceauşescu apare însă. Există
diferenţe, dar mici. De pildă, eu nu cred că Cioran a fost profetul lui
Ceauşescu. Cred că cei doi au gîndit într-un acelaşi discurs. Fără educaţia
occidentală a răşinăreanului, scorniceşteanul n-a vizat etapa finală a
dialecticii spiritului (românesc), topirea naţionalului în universal. Dar sînt
încîntat să citesc această constatare a Martei Petreu: „A avut (Ceauşescu)
[...] o neîndoielnică grandoare de dictator“ (p. 297). Aşa este.
Iată, însă, ceea ce mă nedumereşte: de ce i se par Martei
Petreu aceste idei destinate marginii? De ce, totuşi, îi este teamă de ele şi,
în loc să observe cît de îndatoraţi îi sîntem încă şi astăzi acestei forme
mentale greu de definit politic, ideologic – greu de definit, într-un cuvînt,
pentru că debordează logosul –, care include atîtea nume de intelectuali români
prestigioşi (mai ales în măsura în care aceştia vizează prestigiul), de ce le
împinge-n tuşă? De ce nu face Marta Petreu o „lectură actualizantă“ a acestui
text cioranian cardinal pentru cunoaşterea unui discurs din care încă nu am
ieşit nici astăzi? De ce nu vede autoarea cît de benefic unei democraţii solide
este gestul de a discuta o carte care adună, înaintea mijlocului secolului
trecut, figura unei viziuni autarhice şi autoproiecţia eroică pe care, în
diverse doze, de la Dej la Băsescu, politica românească le-a exprimat neîncetat
şi adesea fără să recunoască (sau să ştie), aşa cum curge apa dintr-o ţeavă
îngropată într-un perete prea gros, la care nimeni nu ajunge s-o repare?
Cioran a fost, într-un fel, continuat de Ceauşescu. În alte
registre, pînă la un punct. Această idee îi aparţine Martei Petreu, dar e
evident că nu-i poate aparţine numai ei. Oricine poate descoperi, pentru că nu
se află la mare adîncime, pînza freatică a unui complex cultural pe cale de a
cădea în desuetudine, astăzi, la ora globalizării. Nu trebuie să citeşti Un
trecut deocheat pentru a fi frapat de continuitatea discursului cultural
românesc din (măcar) ultimul secol. Pe de altă parte, deşi mă bucur că acest
studiu există, că autoarea lui este Marta Petreu, mă întreb de ce consideră
domnia sa că ideile – şi spunerea – cioraniană e fie nocivă, fie hilară? Este
Marchizul de Sade un autor hilar? Antonin Artaud este el un nebun, iar Michel
Foucault, un impostor? Este ideea revoluţionară una lipsită de orice conţinut
estetic?
Sînt de blamat. Dar mă bucur. Mă bucur că, măcar aşa, prin
obrăznicia mea, avem ocazia să ne gîndim, împreună, la ceea ce este important
de spus şi de scris public în România. Pentru că ceea ce separă textul meu
nefilologic de studiul doamnei Marta Petreu, blindat cu referinţe, este miza pe
care fiecare dintre noi o stabileşte propriilor afirmaţii. Eu cred că
Schimbarea la faţă a României este o carte foarte importantă astăzi. Sper ca şi
Marta Petreu să-i realizeze, cît mai repede, importanţa.
–––––––––––––
1. Marta Petreu.
2. În ediţia Humanitas 1990, avem următoarea frază: „La un
moment dat al somnolentei lor evoluţii, se întîmplă o ruptură fecundă, care le
ridică la nivelul – dacă nu în creaţii, în tensiune – marilor culturi“. Emil
Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Humanitas, 1990, p. 29.
Traducerea franceză este, după cum bine se vede, îndoielnică: „tensiunea“ ar
putea fi considerată ca fiind şi ea sub influenţa negaţiei „creaţiilor“.
Cam penibilMilica Sioran - Luni, 22 Februarie 2010, 01:36
Ultimele doua propozitii, domnule Matei, imi arata ca nu ati citit monografia pe care Marta Petreu a dedicat-o acestei carti a lui Cioran. Mai cititi, domnule, fie ca sunteti de acord cu ce zice, fie ca nu.
Matei patafizicianulAgonistul - Luni, 22 Februarie 2010, 23:43
"In acel moment, ele nu mai sint ideile mele, ci si ale mele. Oricine le poate share-ui".
SHARE-UI! La Observator Cultural au fost concediati redactorii si corectorii? Este editat cumva de un colectiv muncitoresc, care se schimba de la o saptamana la alta -- precum Cotidianul, sau Suplimentul de Cultura? Tovarasi...
Cat despre continutul ridicol al articolului. "Cioran apare astfel un dialectician (marxist) luminist – marcat insa de o matrice stilistica mesianica, tirziu-romantica" - un amestec absurd de cuvinte preluate de la altii. Logografie naiva.
pentru Milică și Agonistulalexandru matei - Marti, 23 Februarie 2010, 10:17
O carte distructiva, asta spune Marta Petreu ca e cartea lui Cioran. Eu nu cred asta. Cartile nu sunt distructive decat atunci când ceva e pe cale sa se distruga. De aceea, cred ca Schimbarea ... e o carte importanta, simptomatica, ceea ce inseamna tocmai ca nu e distructiva. Contine idei care nu au @alimentat@, ci care circulau prin mintile multora și mi circula incă și astăzi. idei care nu sunt accidentale, ci permanente, in grade de intensitate diferita.
Si, da, Cioran e un dialectician, în linia Hegel-Marx-Lenin, si un stilist tirziu-romantic. Luminist, pentru ca vizeaza identificarea românescului cu universalul. Marxist și leninist, pentru că vede o revoluție ca sigura cale de acces la universal. Toate cuvintele sunt preluate de la alții, din diferite cărți. Cred că nu dvs, Agonistul, ați inventat cuvântul logografie.
Spiritul ca inamic al vietiiAgonistul - Marti, 23 Februarie 2010, 22:49
Tocmai asta e problema, d-le Matei ca asociezi cuvintele fara sa le intelegi si o faci in contexte complet eterogene. Daca Cioran vorbeste de spirit si Hegel vorbeste de spirit, Cioran e hegelian, nu? Haios cum gandesti. Oricum Cioran ar fi fost mandru de descrierea Martei Petreu "o carte distructiva". Tocmai la adresa iluminismului, statului de drept samd. la care d-na Petreu subscrie, din cate mi se pare. Se pot da nenumarate citate.
Orice filozof are un concept primordial, aplicat la vreo realitate (e.g. Romania), ceea ce nu e neaparat vreo cale de acces catre universal. La Cioran conceptul asta e forta, exprimata sub forma vointei - chestie preluata de la Nietzsche si urmasii sai (e.g. Klages). La comunisti, forta are un scop; la Cioran, e actualitatea puterii vitale, singura sursa si singurul scop in sine. Textul lui Cioran nu e deloc dialectic, ci afirmativ; el afirma la tot pasul cu grade de intensitate paroxistica numai formele si valorile vitale: delir, virtualitate, metamorfoza, salt, ritm, frenezie, natiune-imperiu, agresiune, onoare, hegemonie, triumf. Chiar atunci cand pare ca argumenteaza, numai asta face, se exprima liric.
Uite si un citat despre comunism ca forma a universalismului (care e la randul sau e o ideologie obiectiva, nu o traire concreta si intensa cum vrea Cioran): "Pluralismul si divergenta natiunilor explica de ce nu sint valabile decît solutiile specifice. Daca ar fi posibila o solutie universala precum crede comunismul, atunci conflictele internationale s-ar diminua intr-o masura neasteptata. Lupta pentru hegemonie s-ar termina in favoarea aceleia care a avut prioritatea sistemului. ... Lumea numeste idealism aceasta nevoie de a da o justificare abstracta dramelor. Faptele istoriei concrete nu ramin mai putin o proba impotriva idealismului."
Asa ca n-ai nimerit-o nici d-ta nici Madam Petreu (daca ai citat corect). Comunismul s-a impus violent ca fapt, insa propune macar pe hartie un ideal si se considera obiectiv, logic necesar. Natiunea la comunisti e doar un mijloc de construire a socialismului, si inca unul dubios chiar in cadrul acestei ideologii; la Cioran o afirmare inalta a vietii. E cu totul altceva! Ca exista forme superficiale, sau unele mijloace comune de manifestare, e deja copilaresc. Mi-a fost dat sa aud si o comparatie intre Cioran si Ceausescu... jalnic.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters