OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Anthony GIDDENS
Where Now for New Labour?
London, Polity Press, 2002, 84 p.


Anthony Giddens, renumitul sociolog al modernitatii si decan al prestigioasei London School of Economics, e deja cunoscut publicului din Romania, care a beneficiat de traducerea citorva dintre volumele sale importante de sociologie. De curind, Editura Polirom l-a supus audientei autohtone si in calitatea sa – nu neaparat de data recenta – de principal ideolog al Noului Laburism britanic, prin publicarea aproape simultana, in 2001, a doua volume dedicate social-democratiei occidentale: A Treia Cale (1998) si A Treia Cale si criticii ei (2000). Inca mult inainte de publicarea acestor doua scurte carti-manifest, dar poate mai ales dupa aparitia lor, autorul s-a aflat in miezul unei extrem de interesante si aprinse dezbateri privitoare la ceea ce, dupa Anthony Giddens si alti autori afini, s-ar fi profilat ca o noua directie in social-democratia europeana si americana: A Treia Cale.
Au trecut citiva ani buni de cind indelung-contestata (probabil, in primul rind de catre stinga) ideologie Third Way si-a facut simtita prezenta in spatiul politicii euro-americane. Steaua sa a apus intre timp in Statele Unite, unde democratii au pierdut alegerile prezidentiale, precum si in alte citeva state europene. Una dintre exceptii, in revirimentul dreptei, pare a fi tocmai Marea Britanie, tara in care, pina nu de mult, laburistii statusera departe de putere (timp de doua decenii). In 2001, premierul Blair si partidul sau au obtinut a doua oara majoritatea voturilor electoratului britanic. Un prilej cum nu se poate mai bun pentru a continua saga dedicata celei de-a Treia Cai printr-un nou volum, chiar mai subtire (fizic) decit cele anterioare, intitulat Where Now for New Labour?.


Tot ceea ce voiati sa stiti despre a Treia Cale…

Scurt si la obiect, ultimul volum semnat de Anthony Giddens continua reteta de succes inaugurata anterior: aceea a unui manifest ideologic, structurat pe puncte, dar nu lipsit de vina polemica. Care vina polemica pulseaza mai ales la inceputul volumului, in partea in care Giddens incearca sa sistematizeze nu atit criticile aduse teoriei celei de-a Treia Cai (pe care cititorul le poate gasi in A Treia Cale si criticii ei), cit defectele de perceptie ale acelei parti a stingii care s-a opus „noului mijloc“ politic.
Potrivit lui Giddens, ar exista patru ratiuni pentru care numitul inculpat nu poate lua in serios a Treia Cale. Intii, „insularitatea“ dezbaterii, adica faptul ca discutiile critice nu se duc intr-un context comparativ. Un astfel de context ar indica imediat, conform autorului, faptul ca a Treia Cale reprezinta un fenomen mondial, la care au raspuns mai toate partidele de stinga. A doua sursa a erorilor de perceptie ar fi „pierderea memoriei“ sau, altfel spus, ignorarea succesului thatcherismului si reaganismului. La inceputul anilor ’90, cele doua curente plasasera stinga intr-o pozitie de outsider in jocul politic, din care aceasta din urma parea sa nu mai poata evada.

In al treilea rind, criticii s-ar face vinovati de „lene intelectuala“, incapabili fiind sa recunoasca faptul ca rezolvarea problemei inegalitatii e un proces dificil, care nu poate fi rezumat la mecanismele redistributive, ci trebuie in primul rind sa se orienteze spre capacitarea individului. (De reamintit ca Giddens insista, in volumele anterioare, asupra abandonarii fetisului politic al inegalitatii si pentru inlocuirea acestuia cu problema excluderii.) De unde si noul model al „egalitatii ca egalitate de sanse“, bazat pe investitii sociale (in programe de educare, calificare etc.) mai degraba decit pe redistribuirea „pasiva“ de resurse, ce sfirseste prin a tine cetatenii „captivi in spirala negativa a dependentei de asistenta“ (p. 10). In fine, a patra meteahna a stingii ar fi „sindromul Groucho Marx“, adica „ideea ca orice lucru care poate fi atins in sfera politicii democratice ortodoxe nu poate fi, prin definitie, demn de atentie“. Idealismul stingii, se stie, e un truc vechi, convenabil celor care stau pe margine.
Aceste patru defecte reprezinta sursa citorva mituri privitoare la noua social-democratie. Mituri pe care criticii de stinga au reusit sa le lanseze pe piata ideilor si, intr-o oarecare masura, sa le si impuna. Una dintre fantasme priveste impozitarea, mai precis conceptia ca serviciile publice in Marea Britanie functioneaza prost fiindca taxele sint prea scazute. Desi admite ca mitul de fata reprezinta de fapt „o jumatate de adevar“, Giddens observa ca starea serviciilor publice se datoreaza in primul rind slabei performante economice a Marii Britanii din primele decenii postbelice. Si, apoi, ca politica de impozitare nu poate fi despartita de nivelul activitatii economice in ansamblu, de productivitate si, implicit, de bunastare.

Un al doilea mit priveste existenta „social-democratiei ortodoxe“, a unui program traditional al stingii care poate fi si trebuie urmat de partidele care isi asuma aceasta orientare politica. Or, scrie Anthony Giddens, nu exista asa ceva in Europa contemporana, caci formula statului asistential de pina acum s-a dovedit viciata la nivel structural. Statul asistential nu a putut genera suficienta crestere economica, nu a reusit sa rezolve satisfacator problema serviciilor publice, in timp ce piata ferm reglementata a muncii garanteaza protectie posesorilor unui loc de munca, fara sa ofere insa acces somerilor.
In fine, al treilea mit e cel al „incoerentei“: ideea ca in spatele fatadei celei de-a Treia Cai nu se afla mai nimic substantial. Or, ne spune sociologul britanic, in spatele „fatadei“ stau o suma de idei clare. Acestea sint insirate si comentate succint, intr-un stil pe care un comentator american il numea, acum citiva ani, „innebunitor de vag“. Anume: reforma sectoarelor de stat, in special prin colaborarea cu lumea business-ului si a organizatiilor non-profit; disciplina fiscala si echilibrul bugetar; orientarea activitatii guvernului spre pilotarea, mai degraba decit propulsarea, economiei; reforma structurala a statului asistential, cu accentul pe responsabilitati si nu (doar) pe drepturi; egalitatea de sanse, cu accentul pus pe munca; un brat ferm in tratarea criminalitatii; modernizarea ecologica (mai ales prin politici de impozitare recompensatorii, iar nu punitive); o perspectiva internationalista, proeuropeana si proglobalista. Ceva-ceva, pasamite, tot exista in spatele doctrinelor Third Way.

Ar trebui insa observat ca „mitul stingist al incoerentei“ celei de-a Treia Cai nu e neaparat stingist, nici neaparat un mit, si nici neaparat unul al incoerentei. Mai probabil, el reprezinta o consecinta a strategiei electorale premergatoare primului mandat al laburistilor, a stilului inflamat, dar lunecos al lui Tony Blair inainte de a ajunge prim-ministru, ca si dupa aceea. Scriind in ajunul alegerilor din 1997, in Foreign Affairs, Anne Applebaum pomenea de tactica „oscilarii ca virtute“, observind ca „tocmai prapastia fantastica dintre retorica mesianica si propunerile de strategii concrete ii frustreaza pe observatorii lui Blair“. Exact ceea ce afirma Polly Toynbee intr-un articol din The Guardian (28 februarie 2001), publicat asadar in ajunul urmatoarei reprize electorale: „…limbajul netransparent si optimist al laburistilor nu-ti indica spre ce directie se vor indrepta acestia atunci cind vor aparea dificultati“. Nu acuze de incoerenta s-au adus in primul rind ideologiei celei de-a Treia Cai, ci mai degraba de imprecizie, de tratament vag sau declamativ al unor chestiuni care necesita mult mai multa atentie, precum „punctele“ cu care Giddens ne-a familiarizat in cartile sale anterioare, ca si in volumul de fata.


La obiect

Tocmai fiindca dezbaterea cu privire la a Treia Cale a plutit, adesea, in zona genericului (cu multe pozitii principiale si argumente generale ale caror consecinte practice se vadesc totusi dificil de evaluat), e semnificativ cum anume califica Giddens rezultatele guvernarii laburiste din ultimii ani. Pe scurt, autorul britanic le imparte in succese, esecuri si, cu un termen destul de ambiguu pe care prefer sa-l redau deocamdata in original, half-way houses (p. 28). La capitolul pasive, Giddens trece trei chestiuni aproape indiscutabile. Despre prima, „saga ingrozitoare a domului“, nu scrie mai mult decit atit. Si bine face. Domul Mileniului, o veritabila catedrala britanica a neamului pe care Tom Gallagher o numeste, intr-un eseu ce urmeaza sa apara intr-un numar viitor al revistei Secolul 21, „o parabola a filistinismului“, nu mai merita comentarii. Al doilea esec e strins legat de primul si se numeste PR: avintul mediatic, „considerat la inceput unul dintre punctele forte“ ale lui Blair &co., a avut un efect de bumerang, generind perceptia unui partid, lider si doctrine superficiale. O perceptie „departe de adevar“, se grabeste sa observe autorul, dar, totusi, un esec lamentabil de promovare. In fine, la punctul trei, Giddens trece problema responsabilizarii corporatiilor, asupra careia insistase, de altfel, in ambele volume precedente privind a Treia Cale. In ciuda faptului ca au „cimentat o relatie buna cu lumea afacerilor“ (sau poate tocmai de aceea), Noii Laburisti nu ar fi reusit sa le faca pe acestea mai responsabile. O chestiune care devine, fara indoiala, extrem de spinoasa acum, dupa ce scandalurile financiare americane au luat proportii inca nebanuite la finele anului trecut, atunci cind autorul britanic isi incheia volumul.

Lista succeselor clare e scurta: „marginalizarea conservatorilor, poate chiar pe termen lung“ (p. 23). Reusita pare importanta pentru Giddens, care argumenteaza in volum ca una dintre diferentele majore dintre vechea si noua social-democratie e aceea ca, in timp ce vechea stinga prefera sa pastreze idealismul si puritatea ideologica accesibile numai celor care stau comod pe margine, Noii Laburisti au ales o pozitie pragmatica care sa le permita, inainte de orice altceva, sa guverneze. Argumentul din urma poseda, de altfel, greutate in economia cartii de fata (ca si a celor anterioare): pentru a invinge dreapta, stinga a fost nevoita sa se deplaseze spre centrul ideologic. Si totusi, marginalizarea conservatorilor s-ar putea dovedi un fenomen dificil de atribuit numaidecit lui Blair si partidului sau. In fond, conservatorii se marginalizau singuri de ani buni. Si, pe de alta parte, daca ar fi sa dam crezare paralelelor cu alte state occidentale pe care Giddens le tot creioneaza, social-democratii au ratat cursa prezidentiala in Statele Unite (ramine de vazut ce se va intimpla in alegerile de anul acesta) ori alegerile din Franta (drept fiind ca aici social-democratia a fost mai „etatista“), ca sa nu mai vorbim de Italia sau Austria.

Cam atit despre succesele guvernarii laburiste, desi Giddens aminteste, in fuga si la acelasi punct, imbunatatiri in educatie in privinta alfabetizarii si alfabetizarii numerice. (Ar trebui poate pusa intrebarea daca in acest domeniu se pot detecta efecte reale dupa doar citiva ani de guvernare sau daca nu cumva acestea sint rezultatul programelor nationale pentru curriculum si testare ale ministrilor de resort conservatori.) Mai interesante se dovedesc sus-amintitele half-way houses, termen care in engleza desemneaza atit un punct intermediar pe un drum de parcurs, cit si (in mod ironic, dupa cum vom vedea) o institutie de reabilitare pentru infractori. Doua dintre realizarile „pe jumatate“ ale administratiei ar putea fi trecute chiar in rindul succeselor, dat fiind ca progresele facute, fara sa fie decisive si, in pofida unor reflexe centraliste, au fost totusi importante si curajoase: reforma constitutionala (in special crearea Parlamentului Scotian si, in termeni mai generali, devolutia) si apropierea de UE. Mai ramin, fireste, destule de facut in ambele privinte, dupa cum o recunoaste si Giddens, dar directia evolutiilor viitoare pare, oricum, clar asumata.

Celelalte trei „succese partiale“ (acceptind ca aceasta vrea sa spuna termenul de half-way houses) includ relatia cu mediul, sistemul de sanatate si criminalitatea. In fiecare dintre cele trei privinte, un verdict cit de cit clar ramine insa dificil de pronuntat, asa incit s-ar putea vorbi la fel de bine despre „insuccese partiale“. Spre sfirsitul primului sau mandat, chiar Tony Blair recunostea ca guvernul a neglijat chestiunea mediului inconjurator. Marea Britanie se afla, de altfel, in coada plutonului UE la acest capitol. Un sondaj recent, realizat in preajma summit-ului de la Johannesburg, indica faptul ca 60% dintre votantii britanici (si 55% dintre suporterii New Labour) sint de parere ca administratia nu face suficient pentru a rezolva problema mediului.

In cazul sistemului national de sanatate, situatia continua sa ramina dramatica, in ciuda citorva initiative fericite. Indelung promisa reforma structurala a NHS intirzie sa se materializeze, iar criza de personal continua sa fie acuta. Desi serviciile medicale prestate sint de calitate, accesul la servicii ramine aproape un privilegiu: listele de asteptare pentru operatii chirurgicale ajung adesea la 12-15 luni, in timp ce consultatiile unor generalisti nu se obtin nici ele prea usor. Progresele in aceasta privinta au fost, in ultimii cinci ani, limitate. Un bun prieten roman, indragostit de Insula si de all things British, plecat sa ingroase rindurile personalului medical britanic, imi spunea nu de mult ca sistemul de sanatate e „aproape criminal, aproape in sens propriu“.

Succesele realizate in chestiunea criminalitatii (si poate in primul rind a celei juvenile) se vadesc si mai fragile. Giddens aminteste de faptul ca „laburistii au reusit sa ii inlocuiasca pe conservatori ca partid al «legii si ordinii»“, ca si cum acest amanunt ar inclina balanta in favoarea celor dintii. In realitate, desi au existat progrese la nivelul reglementarilor si in sporirea fondurilor si initiativelor pentru institutiile de profil, evolutiile de pina acum sint discutabile. De pilda, in timp ce numarul de spargeri de case si masini a scazut, tilhariile s-au inmultit; noua din zece adolescenti inchisi pentru infractiuni recidiveaza dupa eliberare; iar populatia inchisorilor a crescut fata de perioada de dinainte de 1997. Apoi, chiar Giddens observa ca „strategiile laburistilor continua sa semene, in mod ingrijorator, cu cele ale administratiei conservatoare, cu tendintele clare autoritariste ale acesteia“ (p. 27). Intr-adevar, evenimente recente, precum trimiterea la inchisoare a unei mame pentru faptul ca fiicele sale absentau repetat de la ore sau initiativa de a suspenda alocatiile pentru parintii copiilor care comit infractiuni ori chiulesc de la scoala, par sa confirme eticheta de „populism punitiv“ atribuita de unii comentatori. E si pericolul la care facea referire, inca de acum citiva ani, Ralf Dahrendorf, intr-o cuvintare publicata simultan in mai multe locuri in presa occidentala.


Ce e de facut?

O data transate chestiunea criticilor si cea a performantei laburiste in prima sa etapa, Giddens se apleaca, in partea secunda a volumului, asupra viitorului. Identifica, aici, cinci „provocari“ pentru noul termen de guvernare: rafinarea si readaptarea ideologica; un proiect mai clar al modelului de societate menit sa ghideze Marea Britanie; aducerea problemei mediului mai aproape de procesul decizional; clarificarea programului de reinnoire a serviciilor publice; dezvoltarea unei perspective coerente cu privire la ordinea internationala si a rolului Marii Britanii. In materie de ideologie, autorul remarca schimbarea contextului in care guverneaza Blair si compania: aparitia unei drepte radicale in Europa; dificultatile economice ale Statelor Unite; miscarea antiglobalizare; situatia neclara a partidelor social-democrate europene. Date fiind noile circumstante, laburistii nu ar trebui sa se lase sedusi prea tare de retorica sfirsitului guvernarii active, mai ales ca „big government“ poate fi mai usor aparat in Marea Britanie decit in SUA. Giddens se limiteaza la a prescrie alte citeva linii ideologice de urmat, toate suficient de generice si de necontroversate pe versantul politic sting: recunoasterea faptului ca rolul statului e acela de a reduce lipsa de securitate si inegalitatea generata de piete „si de a oferi resurse care vor permite cetatenilor sa faca fata acelora care ramin“ (p. 35); politici antimonopol; un cadru ce asigura bunurile elementare, precum educatia, asistenta sociala, siguranta fizica si sanatatea; ideea ca atit statul, cit si companiile de afaceri si asociatiile non-profit pot lucra spre binele public, precum si aceea ca o societate buna e aceea in care statul, economia si societatea civila se afla in echilibru1.

Despre ce tip de societate ar trebui sa devina Marea Britanie, Giddens ne spune ca nu exista dubii: una egalitara, meritocratica, pluralista, descentralizata (dar unitara), atenta la problemele de mediu si in care sfera publica sa fie relansata. Cum chestiunea egalitatii, definita de Noii Laburisti in termenii „egalitatii de sanse“ (si cu o notorie timiditate in privinta discutarii saraciei), suscitase deja destule controverse si acuze de tradare a valorilor de stinga, Giddens se opreste ceva mai indelung asupra sa. Astfel, din cauza conflictului notoriu intre egalitate si merit, „se dovedeste inevitabila abordarea meritocratica a inegalitatii“ (p. 38). In linie cu perspectiva aparata anterior in scrierile sale, Giddens sustine rezolvarea inegalitatii prin capacitare – „dezvoltarea capacitatii fiecarui individ de a-si urmari bunastarea“. Important se vadeste nu atit sa asiguri cuiva un minim de decenta prin alocatii de la stat, adesea blocindu-l intr-un statut minimal, ci sa ii oferi sansa de a-si gasi o slujba si de a promova pe scara sociala. Abordarea de fata ar fi compatibila cu perspectiva meritocratica, ca si cu programele laburiste de investitie in invatamint si dobindirea de abilitati.
De data aceasta insa, sociologul britanic insista mai mult pe mecanismele redistributive, oarecum in contradictie cu slaba atentie formala acordata acestora initial, de Giddens ca si de Partidul Laburist in decursul guvernarii. Egalitatea de sanse, se spune, presupune redistributia. Ba mai mult, sintagma „nu meritocratiei fara protectie sociala“ (p. 40) se vede ridicata la rang de principiu. Si desi nu aflam prea clar cit de acoperitoare trebuie sa fie protectia sociala, sau pina unde se poate merge cu sacrificarea principiilor meritocratice, trebuie mentionat ca atentia acordata acum de Giddens redistributiei se regaseste in bugetul britanic pe 2002 (ulterior redactarii volumului), care acorda cresteri consistente pentru educatie, invatamint, transport, politie sau cercetare. Acestea vor costa, se pare, buzunarul contribuabilului mai mult decit isi ingaduiau laburistii sa admita public pina acum.

In privinta serviciilor publice si a statului asistential, un „veritabil teren minat politic“ (p. 54), Giddens pare, ca si autorii noului buget, mai ingaduitor decit in trecut. El continua sa insiste asupra faptului ca nu sistemul si nivelul de impozitare poarta grosul vinei pentru starea serviciilor publice in Marea Britanie (desi investitia in sanatate ca procent din PIB se afla sub media UE, de pilda), ci problemele structurale, alaturi de inertie si de managementul slab. Admite, insa, in special sub impactul recentului colaps al sistemului de cai ferate britanic, ca valul de privatizari realizate sub guvernarea Thatcher nu a fost atit de eficient pe cit se crezuse anterior. Ca solutie, ofera formule de aliante public-privat, fie sub forma unor parteneriate (PPP-uri), fie sub aceea a unor initiative private de investitii (PFI-uri) in sectoarele publice dublate de angajamente pe termen lung din partea statului de a achizitiona serviciile respective. Ca si in volumele anterioare, Anthony Giddens ramine totusi extrem de optimist (si de imprecis) in privinta capacitatii ori disponibilitatii partenerilor privati de a-si asuma riscurile presupuse de implicarea in sectorul public. Ba chiar sugereaza, nu foarte convingator, ca, atunci cind sint implicate in proiecte publice, companiile private se comporta mai bine decit intr-un context propriu-zis de piata, in privinta accesului la informatie, a integritatii si a responsabilitatii (p. 64).


Incotro se indreapta Noii Laburisti

Intr-un studiu aparut acum citiva ani in revista americana Dissent (Spring 1999), politologul Jeff Faux scria ca „sat Treia Cale nu a constituit un principiu nou, care sa ne poata purta spre o alta dimensiune a cosmosului politic, aflata dincolo de stinga si dreapta. Ea reprezinta in primul rind o rationalizare a compromisului politic intre stinga si dreapta, prin care stinga se apropie de dreapta“. Faux sugera, implicit, ca strategia politica a unei guvernari puse sub semnul celei de-a Treia Cai se va indrepta, mai devreme sau mai tirziu, inspre una dintre cele doua directii politice traditionale. Intr-adevar, bugetul britanic pe 2002 si sporul de cheltuieli pentru sectorul public, din cite se pare, greu de sustinut in absenta unei mariri complementare a impozitelor, sint un semn ca Noii Laburisti si-ar putea revizui politicile in acest sens.

Finalul volumului lui Giddens sugereaza o perceptie similara. Sa ne reamintim ca, in A Treia Cale si A Treia Cale si criticii ei, decanul de la London School of Economics insista asupra faptului ca noua stinga democratica aparuse intr-o lume in care filozofia neoliberala asupra pietelor si guvernarii obtinuse cistiguri importante la nivelul imaginii si al ideologiei. Noii Laburisti, noii democrati americani si alte partide social-democrate europene au putut ajunge la guvernare, conform lui Giddens, numai absorbind valori conservatoare. Or, se sustine in Where Now for New Labour?, situatia de astazi arata radical diferit: alegerile din 2001 ar putea fi niste „alegeri critice“, care semnaleaza o schimbare radicala in preferintele electorale. Caci, in timp ce numarul votantilor Partidului Conservator a scazut semnificativ, preferinta pentru laburisti (inclusiv printre cei care nu au votat), a ramas constanta. Optimist, Giddens vede aici o criza generala a filozofiei conservatoare, a Weltanschauung-ului thatcherist, dublata de un Stimmung liberal, cosmopolit si care favorizeaza asistenta publica. De unde, se intelege, si un mediu mai propice pentru politicile redistributive sau asistentiale asociate in mod traditional stingii liberale.

Poate fi insa sustinuta aceasta perceptie optimista? Situatia din SUA si o parte a Europei indica o relansare a dreptei. Mai mult, alegerile de anul trecut din Marea Britanie, la care participarea la vot a fost deosebit de scazuta, indeamna la precautii privind dimensiunea succesului social-democratilor. Autorul se straduieste sa infirme ideea ca participarea redusa ar afecta cumva statutul Noilor Laburisti: „Nu exista de fapt o relatie directa intre gradul de interes fata de politica exprimat de cetateni si nivelul participarii sla alegerit. Dintre cei care sustin ca nu sint interesati de politica, 53% afirma totusi ca au votat“ (pp. 76-77). Daca statistica citata inseamna insa ceva, atunci ea pare sa spuna mai degraba ca drumul la urne a devenit o obisnuinta, un automatism, iar nu expresia unei viziuni ori preferinte autentice si ferme. Se prea poate, asadar, ca optiunea proliberala si procosmopolita sa nu fie tocmai una de adincime.

Lasind insa la o parte temeinicia optimismului lui Giddens, alegerile din 2001 ar putea fi o ocazie pentru a reindrepta politica britanica in alta directie decit cea urmata pina acum. Daca, asa cum argumenta Tom Gallagher in eseul amintit, Regatul Unit nu mai e o tara care „sa se simta confortabil cu ea insasi“, ar fi cazul ca Marea Britanie „sa priveasca spre sine si sa inceapa sirul de reforme de mult restante“. Ideologul Noilor Laburisti pare a fi de acord. Sau cel putin asa sugereaza deplasarea accentelor, in noul sau volum, dinspre reconceptualizarea social-democratiei pe linie neoliberala (idee, ce-i drept, respinsa formal de Giddens), inspre apararea „big government“-ului, asumarea unui „nou progresivism“, „apararea si revitalizarea institutiilor si a sferei publice“, sau „o guvernare puternica si activa, necesara sustinerii interesului public“. (p. 78) Exit, stage left. Cel putin la nivelul retoricii.

__________

1. Merita observat ca forta „celui de-al treilea sector“, acela al organizatiilor non-guvernamentale si non-profit pe care a Treia Cale le doreste parteneri ai guvernului, depinde si de disponibilitatea acestuia din urma de a mentine cel putin un anumit nivel de finantare a sectoarelor publice.