OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intr-o lume in care fericitii se lupta fie pentru putere, fie pentru bani, iar nefericitii se lupta fie pentru supravietuire, fie pentru libertate, exista o minuscula categorie intermediara, cea a fericitilor-nefericiti, care se lupta pentru liniste. Ii vezi, cel mai adesea, prin librarii rasfoind cite o carte cu privirea nerabdatoare, gata sa se lase sedusi de prima fraza care rezoneaza cu nefericirea lor fericita. Ii vezi, de multe ori, prin salile de concerte ale Filarmonicilor sau pe la Opera, livrindu-se cu totul extazului muzical, in cautarea armoniilor perfecte, singurele care pot da sens contradictiilor. Ii vezi, nu de putine ori, prin muzee sau prin galerii, cautind absolutul in cite un peisaj impresionist sau cautind supremul in cite un contur aflat la limita exploziei, ca la Van Gogh. Ei sint un trib complet inofensiv, singular si singuratic, fragil in aparentele sale si nesigur in deciziile pe care le ia. Ei nu fac istoria, dar o traiesc ca nimeni altcineva. Nu au avut niciodata un reprezentant politic (poate ca s-au simtit cu adevarat reprezentati numai de irepetabilul Vaclav Havel si atit) si nu au cerut niciodata ceva concret de la puternicii zilei. De fapt, nimeni nu le poate da ceea ce ei cauta – si stiu asta.

Nefericirea fericitilor e, in totalitate, de natura metafizica. Mintea lor e clara si inteleg foarte bine tot ce se petrece. Sufletul lor e, insa, bintuit de spaime si deznadejdi asa cum Siberia, in enormitatea ei necuprinsa, e batuta de vinturi gigantice si inghetate pe care nimeni nu le va sti vreodata. Nu sint deloc naturi neptuniene, caci stiu sa se bucure, dar sint mereu in cautare. Au ochii perfect deschisi si vad mai bine ca oricine, dar merg ca orbii, condusi de visurile si sperantele lor imposibil de implinit. Ei traiesc sub zodia marii neimpliniri – si stiu asta. Ei sint cei care au ajuns la intelegere cu imposibilul. Ei sint cei care il iubesc pe Radu Lupu.

Cind Radu Lupu cinta la pian, o lume intreaga si nestiuta se deschide in fata ta. Paradoxuri neverosimile, precum acela care face extrasenzorialul sa fie senzorial, se intimpla. Mai intii ai surpriza ca sunetele produse de ciocanele si corzi pot sa aiba asemenea efecte miraculoase, caci, nu am nici o indoiala, muzica lui Radu Lupu apartine ordinii superioare a miracolului. Apoi urmeaza plutirea, zborul fara de tinta, imponderabilul – alt paradox: corpul tau nu mai are greutate. Limitele nu se pulverizeaza, ca intr-o izbucnire nervoasa colosala, ci se dilueaza in interior – nu e o experienta a exteriorului, ci una a interiorului. Nu e o forta coplesitoare, e o lentoare implacabila. In fine, atingi linistea. Sunetele plutesc in jurul tau ca niste sfere si ai sentimentul ca retraiesti netraibilul, ca asisti la creatie.

Muzica e inca cu tine, dar te simti abandonat intr-un spatiu construit din materia visului. Nu e deloc o experienta a alienarii, dimpotriva, e o experienta a regasirii profunde.
Nu am nici o indoiala ca la inceput, poate chiar inainte de cuvint, a fost linistea si ca tot linistea a insotit cuvintul cind i-a sosit vremea si tot linistea a insotit duhul plutind peste apele primordiale. Caderea din Paradis a insemnat si prima experienta a auzului, caci linistea s-a pulverizat in zgomote, sunetele pure care alcatuiau linistea asa cum pietrele eterne alcatuiesc catedralele si-au epuizat potenta lor supranaturala si au devenit scirtiituri, piuituri, piriituri, fisiieli si zgirieturi. Ultima sansa de a retrai acel inceput linistitor ne-a fost data prin muzica. Nu exista nimic care sa se poata numi muzica, zicea Celibidache, nimic ce poate fi aratat cu degetul sau scris ca o ecuatie savanta si sa se poata spune: asta e muzica. Exista doar o intimplare in care sunetele, asezate intr-un fel anume si aflate sub conditia speciala a inspiratiei, devin muzica. Esti acolo, o auzi. O auzi o singura data, si gata. E unic, e irepetabil, e de nereconstruit. Radu Lupu e prilejul ca fericitii-nefericiti sa cistige pentru o singura clipa lupta lor pentru liniste, e sansa implinirii visului lor, e sansa fericirii nefericite. Intr-o scrisoare pe care i-am scris-o dupa ce ne-am intilnit prima oara si pe care nu am avut curajul sa i-o trimit niciodata, ii spuneam lui Radu Lupu ca e ca un alchimist care transforma sunetele precum substantele misterioase ca sa produca aurul cel mai pur: linistea. De aceea Radu Lupu nu e o experienta estetica, ci o experienta ontologica, in acelasi fel in care icoana nu e o experienta plastica, ci o experienta mistica.

Habar n-am daca am inteles bine muzica. E foarte posibil ca aceste idei ale mele sa fie gresite. Dar stiu ca, chiar daca gresesc, am, dupa Radu Lupu, felul meu de a intelege miza suprema a muzicii si asta ma face sa ma simt cit se poate de confortabil in nefericirea mea fericita.
Si mai e ceva. Intilnirile si discutiile cu Radu Lupu nu sint, nici ele, mai putin puternice decit intilnirea cu muzica sa. Dupa ce l-am intilnit prima oara si, apoi, inca de citeva ori, dupa ce am avut un ragaz de citeva ceasuri sa il ascult, sa il intreb, sa-i spun ce cred, am avut clar senzatia ca mi-e bine si mi-e rau in acelasi timp. Mi-era bine pentru ca fiinta mea s-a reorientat, pentru ca am vazut un alt drum, pentru ca am avut o alta perspectiva. Mi-era bine pentru ca, dupa ce impactul afectiv, altfel enorm, a trecut, totul s-a decantat si a devenit idee. Asa mi se intimpla de fiecare data dupa cite o mare intilnire. Gindesc, regindesc, recreez totul in minte: replici, gesturi, atitudini, zimbete, imbratisari, mimica… Gindesc si regindesc totul pina cind sfirsesc a mai avea amintiri si am numai ginduri; afectul se topeste incet sub raza neiertatoare a inteligentei si amintirile devin idei.

Intilnirile cu Radu Lupu devin idei si de aici incolo totul e posibil: imaginatia poate sa dezvolte in feluri nebanuite „materialul“ fost emotional si acum ideatic. De la Radu Lupu iti ramin idei si asta e, poate, incomparabilul cistig al intilnirii cu el.
M-am simtit, insa, si rau. Rau cu asemenea intilniri este ca sint rarisime sau, numai Dumnezeu stie, poate chiar unice. De cite ori mi-am luat la revedere de la Radu Lupu, o unda de deznadejde m-a atins, pentru ca am stiut ca e posibil sa nu-l mai revad niciodata. Toate intilnirile noastre s-au petrecut in orasul pe care il iubesc cel mai mult pe lumea asta, Chicago. Prima oara ne-am strins miinile si ne-am luat ramas-bun, anul trecut, la intersectia strazilor Michigan si Ontario. Vreme de un an, acela a ramas pentru mine locul in care mi-am luat la revedere de la Radu Lupu. A doua oara, acum citeva zile, ne-am despartit in holul hotelului Four Seasons si de cite ori trec acum pe linga acel hotel sint, pentru o secunda, melancolic, caci acolo e locul unde mi-am luat la revedere de la Radu Lupu. Sper ca undeva, oriunde pe fata acestui Pamint, locurile astea vor fi atit de multe, incit sa nu le mai pot tine socoteala. Cine stie?…

Anul acesta, la Chicago, Radu Lupu a cintat Concertul nr. 5 de Beethoven, bine cunoscutul Imperial, sub bagheta bunului sau prieten Daniel Barenboim. La toate cele trei concerte, sala a fost plina. De fiecare data ovatii lungi si entuziaste au umplut sala Chicago Symphony Orchestra, in timp ce artistul raspundea, cumva stingaci, aplecindu-se in semn de multumire. Pentru melomanii din Chicago, venirea anuala a lui Radu Lupu e, cum se spune, a royal treat. Nici un fericit-nefericit de la Chicago nu rateaza intilnirea cu muzica marelui pianist. Caci nici un fericit-nefericit nu vrea sa rateze momentul victoriei sale efemere in lupta pentru liniste.

20 februarie 2003