OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Prima parte a jurnalului este un exerciţiu continuu de îndrăgostire de un oraş polimorf, plin de surprize, în parcurgerea căruia Nora Iuga se lasă ghidată doar de întîmplare, mai întotdeauna una fericită. Berlinul e, aici, o acumulare de imagini aparent disparate, de stări interioare şi emoţii în care se amestecă aleatoriu crîmpeie de realitate, pentru a alcătui fizionomia unui oraş „pe care îl porţi înăuntrul tău“: „Sînt locuri în care te opreşti printr-o întîmplare şi nu le mai uiţi niciodată. Parcă îţi promit că ai să le mai revezi. Locuri apropiate organic de tine, care probabil nici nu ar fi existat dacă nu le-ai fi aşezat tu însuţi acolo. Amănunte. Gesturi. Umbra unui ruj de buze pe marginea unei ceşti de cafea. Un pătrat de carton pe care scrie Engelhardt Pilsener. Ein schöner Stck Berlin, un cîntec italienesc de prin anii ’70 intrîndu-ţi în fiecare seară, la aceeaşi oră, prin fereastra deschisă. O frizerie, o barcă, un tichet expirat“. Un limbaj de o poezie subiacentă, care corespunde unei mărturisite stări de îndrăgostire, importantă fiind calitatea stărilor interioare, a sentimentului, şi nu obiectul/subiectul lor.

Atmosfera întîlnirilor cu scriitorii şi traducătorii germani din Banat stabiliţi în Germania – Oskar Pastior, Herta Müller, Gerhard Csejka, Ernest Wichner (ultimul traducîndu-i şi primele volume de versuri apărute în germană) – este una benefică. O cunoaşte pe Aglaja Veteranyi, pe care a şi tradus-o în română. Fiecare pagină a acestui prim jurnal berlinez se naşte dintr-o deschidere maximă spre exterior, ca o luare în posesie a oraşului, de o intensitate aproape erotică: „Am o lăcomie grozavă să iau cu mine tot ce văd; străzi, case, oameni“.

 

În această parte a jurnalului se simte în permanenţă o iritare abia stăpînită faţă de felul în care este perceput scriitorul estic în Vest, iritare pe care am constat-o uneori şi în interviurile oferite, de pildă, de Mircea Cărtărescu în presa germană. Marcînd douăzeci de la ani de la căderea Zidului Berlinului, anul 2009 – în care şi-a început Nora Iuga rezidenţa DAAD la Berlin – a adus în Germania o atenţie sporită acordată spaţiului est-european. Pe plan literar, a dominat un tip de discurs care a focalizat receptarea literaturilor estice pe anumite teme brizante (libertatea scrisului versus cenzură, comunism şi postcomunism etc.). Fără îndoială îndreptăţit dintr-un punct de vedere, genul acesta de receptare are ca efect excluderea din peisajul literar a unei serii întregi de spectre estetice şi tematice care nu se pliază pe acest şablon. Mai mult, mi se pare că acesta este şi unul dintre motivele pentru care literatura română contemporană, caracterizată de estetism şi livresc, în detrimentul tematicii social-politice, nu se bucura în spaţiul german nici pe departe de succesul celei ungare sau poloneze.

 

Fără să abordeze explicit această problematică, Nora Iuga refuză consecvent înregimentarea într-o categorie sau alta, fie ea aceea pozitivă de disidentă. Iată cum este transcris în jurnal episodul unor interviuri date unor posturi de radio germane, în care, în ciuda unei imagistici poetice fantastic-absurde, se întrevede şi o atitudine etică: „De trei zile dialoghez cu fel de fel de făpturi ciudate; figurine mici de metal cu capete pătrate sau dreptunghiulare, aşezate pe trei picioare de metal, alteori semi-culcate; cîteodată sunt rotunde şi colorate, fixate pe un corp cilindirc negru… îmi amintesc de Lolek şi Bolek. (…) Vorbesc în faţa lor şi mă ascultă. Asta se cheamă că mă înregistrează pentru emisiuni la Deutschland-Radio sau la Deutschland-Funk. Le povestesc de frigul din dormitor în noaptea de decembrie 1989, 5°, şi noi, Nino şi cu mine, îmbrăcaţi ca pentru serviciu, în pantaloni de stofă, cu cojoace matlasate, căciuli de lînă şi mănuşi, îmbrăcaţi sub plapumă. (…) Cum, tu chiar ai vorbit cu Goma, cînd ei s-au ascuns cu toţii, tu chiar ai avut interdicţie de publicare, tu chiar ai fost dată afară din serviciu de atîtea ori, atunci de ce nu le-ai spus că ai fost disidentă, că te-au agresat... şi ţi s-a părut mai interesant că în timpul basmalelor purtai pălării. Mi se face ruşine. Ce să fac eu acum, ce Securitate mă anchetează, jocul cui îl fac? N-am ştiut niciodată că am fost disidentă, cum n-am ştiut niciodată că am fost violată cu degentul de vărul meu cînd aveam zece ani...“. Astfel, ruptura personală de unii membrii ai grupului bănăţean, printre care de fostul ei traducător Ernest Wichner, pare să fie dublată, dacă nu şi prilejuită de această diferenţă de discurs şi de atitudine faţă de actul literar şi de receptarea lui.