OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ion POP
Elegii in ofensiva
Editura Vinea, Bucuresti,
2003, 84 p.


Dimensiunea esentiala a poemelor din cea mai recenta carte de versuri a lui Ion Pop consta in explorarea teritoriului inefabil dintre viata si moarte. Cruda experienta biografica a poetului se converteste intr-o poezie de apasata autenticitate. De aceea, nu mijloacele, nu formele sint esentiale in Elegii in ofensiva, ci continutul, care isi gaseste cu maxima libertate modalitatile de a se face transmis.
Valoarea cartii lui Ion Pop de aici vine, din asumarea totala a unei experiente-limita, confruntarea cu moartea. De aceea, tensiunea versurilor lui Ion Pop mi se pare a avea un corespondent destul de rar in poezia romaneasca. L-am putea asocia, prin limpezimea spirituala, cu poemele din Epifania lui Daniel Turcea.
Titlul ales, Elegii in ofensiva, este formula care desluseste, polimorf, actiunea poetica. Este, la prima vedere, un oximoron. Este, mai adinc privind lucrurile, un fel de a defini perspectiva aleasa.

Am ezitat sa definesc perspectiva din elegiile lui Ion Pop drept vizionarism, pentru ca exista, permanent, o luciditate care refuza patetismul vizionar, care aduce, de fapt, versurile in albia unui scepticism consubstantial poetului.
Prima parte a volumului se organizeaza in jurul celor patru poeme intitulate Ora. Sint, toate, meditatii asupra vietii si a mortii si, amplificind, asupra timpului uman in raport cu timpul absolut. Exemplar pentru a defini esenta „ofensivei“ elegiace este finalul primei Ore: „De mii de ori pe zi, dar numai o clipa,/ aerul pe care-l respir ia forma plaminilor mei,/ de miliarde de ori, firele de iarba/ deplaseaza clasicele linii/ si iarasi ma intorc la tine, mica pasare cenusie/ de pe creanga de prun din fata ferestrei mele,/ ma uit cum te clatini mereu, iti zburlesti penele,/ ca si cum ai ezita, ai ezita, ai ezita, ezita/ sa te opresti in emblema.// Si ma gindesc la ora cind in lumina/ solemna numai o clipa/ imi vor ingheta ranile“.

In intervalul ingust dintre viata si moartea eului, e surprins nu numai miracolul propriei existente, ci si acela al vietii de dincolo de fereastra. In intervalul dintre viata si moarte e surprinsa si posibilitatea acut resimtita a mortii. Si, nu in ultimul rind, in intervalul ingust dintre viata si moarte e loc pentru o meditatie asupra timpului insusi, instanta absoluta, ireductibila. Tensiunea poetica e creata de experienta biografica, proiectata intr-un spatiu al autenticitatii. Iar experienta vietii, a unei vieti traite febril, cu maxima intensitate spirituala, se ciocneste cu imaginea mortii, a sfirsitului, a lumii de dincolo. Moartea relativizeaza experienta literatului de elita. Intrebarea ce se naste, elegiac, dupa o existenta frematatoare in lumea cartii este: la ce bun?, ce sens au toate lucrurile?. Intr-un poem memorabil, Inca o data, profesorul, imaginea mortii e asociata cu aceea a unei trecute absolvente a Facultatii de Litere.

Propria experienta-limita cheama imaginea mortilor dragi. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, prietenii „de dincolo“, sint evocati cu caldura, dar si cu interogatiile nelinistite ale celui care-si pregateste marea calatorie. Tensiunea poetica se naste, si aici, din autenticitatea asumata a propriei existente, existenta care atinge un punct-limita: „Sa nu fie chiar nici un semn/ pe sticla ferestrei, chiar nici o urma/ din lumina ce te-a ucis?/ Sa fi iesit doar un abur/ fierbinte numai o clipa?“.
Pentru poetul din Elegii in ofensiva, forma este, ca sa-l citam pe Charles Olson, „doar o extensiune a continutului“. De aceea, Ion Pop isi asuma o maxima libertate, o libertate pe care doar cunoasterea exceptionala a literaturii sau totala ei ignorare ti-o pot da. In cazul lui Ion Pop, apartenenta la sfera putinilor initiati se conjuga cu libertatea asumata in conditiile experientei biografice limita prin care trece.

Practic, aceasta presupune interferarea laxa, deliberata, a mai multor tipuri de discursuri poetice, trecind prin modernismul si traditionalismul interbelic, prin modelul avangardei, decelabil intr-un poem ca Brancusi s-a hotarit, si sfirsind cu cel postmodern. Nu e vorba aici de indoiala postmodernului in fata oricarui mod(el) retoric, ci de intiietatea acordata continutului, starii-limita exprimate in majoritatea poemelor din volum. De aici si senzatia, traita mai ales la lectura primelor poeme ale cartii, ca autorul a rescris, cu maxima libertate, poeme.
Suferinta interioara, opusa regulilor vietii sociale, e o prelungire a dramatismului confesiunii. Un poem exemplar pentru aceasta sciziune este Minia pietrelor: „In drum catre Librarie, pentru/ o intilnire cu doua poete importante,/ de virste foarte diferite,/ m-am impiedicat ieri si m-am prabusit/ cu fata pe niste pietre/ patrate si reci, fara sa am vreme/ sa ma mai apar“. Curajul cu care e asumata suferinta se converteste intr-o intensa, prelungita zbatere interioara.

Arta, sublima arta, ilustrata in Am aflat astazi prin trimiteri la Mozart si Bach se opune deloc ascultatoarelor celule ale propriului trup. „Sa incerc cu un pic de Mozart impotriva rebelilor?/ sa-i amenint cu teribilul Bach?/ Banuiesc ca sint foarte inculte/ mai toate celulele mele, –/ ma bate gindul ca-n hrubele/ de sub prea inaltele, limpezi timpane,/ plebea din singe nu stie/ decit sa mormaie si sa geama.“ Si aici, patetismul pe care-l naste suferinta e subminat de ironia si de umorul amar proprii scepticului. Sinceritatea asumarii experientei-limita deschide discursul poetic, in ultima parte a volumului, si spre poezia cu accente civice. E prezent aici un poem scris in zilele Revolutiei, dar si unul care vorbeste despre comedia ororilor reprezentata de vopsirea, in Clujul poetului, a cosurilor de gunoi in culorile nationale.
Elegii in ofensiva e o confesiune poetica polifonica, nascuta dintr-o stare-limita. Autenticitatea trairii face, cred, ca aceasta carte sa fie nu numai cea mai buna de pina acum a lui Ion Pop, dar si una de prim-plan pentru poezia noastra.