OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Bursa de rezidenţă este unul dintre cele mai frumoase lucruri care i se pot întîmpla unui scriitor în perioada în care lucrează la o carte. Mai toţi amicii mei scriitori se plîng, la unison, de una şi aceeaşi problemă: lipsa de timp şi a unui loc de refugiu. Nu ştiu cum e în alte domenii şi cum îşi gestionează alţii timpul, însă pentru mine, nevoia unui „timp continuu“, care să nu fie fragmentat, care să-ţi permită să lucrezi o perioadă mai lungă asupra cărţii este absolut necesară. Cînd am primit bursa de rezidenţă de la Tescani, acordată de Pro Helvetia în colaborare cu Centrul de Cultură „Rosetti Tescanu – George Enescu“, am fost mai mult decît bucuros.

De fapt, un scriitor nu are nevoie decît de un spaţiu care să-i ofere linişte şi de un sprijin financiar care să-i permită să renunţe temporar la slujbele pe care le prestează în mod normal. Bursa Pro Helvetia permitea această detaşare. În ce priveşte spaţiul de la Tescani, nu am decît cuvinte de mulţumire. Ideea ca cei doi scriitori (eu şi Cezar Paul-Bădescu) să facă o lectură la Iaşi mi s-a părut de asemenea excelentă. Singura mea problemă reală a fost durata. Nu reproşez nimic, fiindcă ştiu bine cu ce eforturi s-a realizat această rezidenţă. Dar cred că pentru un scriitor o lună este prea puţin. E, de fapt, insuficient pentru a realiza un proiect. Într-o lună de zile poţi face multe, poţi finaliza o carte, schiţa un proiect, însă nicidecum nu poţi scrie o carte.

Pentru mine, care aveam deja început un proiect, lucrurile au funcţionat cam aşa: în prima săptămînă doar am citit şi mi-am revenit după Bucureşti, în a doua săptămînă am început să-mi fac notiţe şi abia în a treia şi a patra săptămînă am reuşit să scriu. Cînd eram în toiul scrierii, mi-am dat seama că trebuie să mă întorc la Bucureşti.

Faptul că această rezidenţă, singura din ţara noastră, a luat sfîrşit mi se pare grav. Faptul că o instituţie străină a avut iniţiativa organizării unei astfel de rezidenţe în România se pare că spune mult despre neputinţa noastră. Însă faptul ca nici o instituţie culturală românească să nu reuşească să continue un astfel de proiect mi s-ar părea tragic. Nu ne putem plînge că nu avem bani, nu ne putem plînge că nu avem infrastructură sau mai ştiu eu ce ne lipseşte. Avem şi bani, avem şi o infrastructură cît să ne permitem să organizăm acest gen de rezidenţe. Avem ministere, uniuni profesionale, instituţii culturale etc. Se pare însă că nu prea avem oameni care să gîndească proiecte de acest gen. Nici măcar nu trebuiesc gîndite, căci pot fi luate gata de la... nemţi, să zicem. Avem o multitudine de modele, care, culmea, nu necesită nici sume de bani mari, nici energii colosale, dar care pot avea efecte substanţiale. De fapt, ne trebuie mereu, la locul potrivit, o Gabriela Tudor, care, din păcate, ne-a părăsit prea devreme, şi lăsată sa-şi facă treaba.