E o alegere curajoasă, bazată, bănuiesc, şi pe primirea
foarte bună pe care a avut-o romanul Băiuţeii, publicat, în 2006, împreună cu
fratele său Filip Florian.
Un castel din limbaj
La fel ca Băiuţeii, romanul lui Matei Florian cultivă
feeria, ludicul uneori absurd şi reveria de basm, şi un anumit lirism, comun
ambelor voci narative din Băiuţeii şi prezent, ca amprentă distinctivă, în
toate romanele fratelui său, Filip. Băiuţeii era însă o carte cu nerv şi cu
naraţiune, în care poveştile despre copilărie, aventurile celor doi fraţi, rivalitatea
Steaua-Dinamo şi despre prietenii imaginari Ştim şi Ştam se împleteau, alert,
una în jurul alteia. În Şi Hams Şi Regretel Matei Florian încearcă să ducă
lucrurile la următorul nivel, să dizolve împletitura epicului şi să omoare
nervul naraţiunii.
Ceea ce rezultă va fi o reverie absurdă şi un anti-basm. Va
fi un foarte lung discurs cu pasaje lirice consistente şi cu jocuri de cuvinte
meşteşugite şi, uneori, amuzante. Va fi, de asemenea, o construcţie
multistratificată, plasată în irealitate, din care un cititor răbdător ar
putea, cu oarecare strădanii, să extragă cîteva piese de puzzle ale unei
posibile realităţi de fond. Această construcţie e una volatilă, înşelătoare,
lipsită, în mod voit, de coloana vertebrală a epicului, e un castel în nori construit
numai şi numai din limbaj.
Detaliez. Pentru un cititor care a parcurs proza românească
a ultimilor ani, genul proxim al acestui roman ar fi, la o privire de
suprafaţă, Teodosie cel mic (Polirom, 2006), al lui Răzvan Rădulescu. Dintru
început facem cunoştinţă cu trei pitici – Usi cel verde, plin de defecte şi
corcit cu spiriduşi; Altfred cel galben, şoarecele de bibliotecă; Regretel cel
albastru, suferind de iubire şi rănit de o Tristina frivolă – care ţin
companie, în creierii munţilor, unui narator deopotrivă plin de defecte,
intelectual şi suferind de iubire. Piticii sunt puşi pe pozne şi inventează tot
felul de calambururi: „Şi să ştiţi că Legletel o să se caţăre în pălu’ cale vă
aparţine şi pălu’ o să se facă albastlu. Ă nu vă speliaţi, că tot al
dumneavoastlă lămâne. Picioalele pale sunt spelioase şi au cusululi. Heeeeei,
dal să ştiţi că cine nu e tata pleacă-n Munţii Talta! Şi spanac, şi pătrunjel,
şi napola Enighel!“.
La fel ca în Teodosie cel mic, lumea piticilor e populată de
un noian de personaje amuzante, caracterizate, în primul rînd, prin numele lor:
„Şi ia-ne nouă piticii aceştia, piticii aceştia cu nume ciudate, Mus cel Mov
Întemeietorul, Kruud Vand Daal Întîiul, Klaus-Traus, Phil-Lamenta-Bill Întîiul,
Siramona şi Leuro-Esteban, Mars de Aici, Alan-Dali, Calealacneea Sigsimunda,
Bel et Triste, Fred şi Gnomulaf Ing, Para Lelii Bipeda şi Mara Lelii Bipeda,
Minus Cool, All’laugh Nemuritorul şi De Scorbur-Suzi, Usi, Altfred, Tristina,
Şi Hams Şi Regretel, ia-i, Piticule, şi du-i rând pe rând în locuri cu ceaţă şi
răcoare [...]“.
Foarte izbutite sînt şi paginile în care Altfred (ce se
intitulează Altfred Întâiul, Ambasador al Ordinului Stîncos) dictează o
clasificare a Ordinelor Piticilor, Întîiul ordin: Piticii Răzvrătiţi din
Apartamentele cu Ferestre (prescurtat PRAF); Întîiul ordin (dar care este
altul): Culegerea Gheba (se prescurtează eventual CFB); Întîiul ordin, însă cu
totul altul: Piticii de Stîncă Pleistocen (prescurtat, prin urmare, PSP).
Cîteva paragrafe în care naratorul-scrib este privit din
afară de piticii săi, înşirînd caractere negre pe un ecran luminos, mi-au
amintit, iarăşi, de secvenţa prin excelenţă postmodernă din Teodosie, în care
personajul îşi părăseşte povestea şi-şi întîlneşte, într-o cămăruţă din lumea
„reală“, creatorul. Însă asemănările se opresc aici, la nivel de procedeu,
deoarece romanul lui Răzvan Rădulescu e construit pe o intrigă liniară şi are,
ca orice basm, în centru un conflict între bine şi rău. Dimpotrivă, Şi Hams Şi
Regretel se încăpăţînează să evite dezvoltarea oricărei întîmplări ce s-ar
putea constitui într-o intrigă şi conflictul, dacă îl putem numi aşa, este unul
de natură erotic.
Din dragoste
Aceluiaşi cititor familiarizat cu romanele anilor ’90 şi
2000 conflictul erotic din centrul cărţii îi va aminti de poveştile de dragoste
uşor patetice care au devenit specialitatea unor prozatori precum Lucian Dan
Teodorovici (Celelalte poveşti de dragoste) şi Dan Lungu (Cum să uiţi o femeie,
Polirom, 2009). Naratorul romanului suferă singur, în creierii munţilor, pentru
că a fost înşelat/ părăsit de soţie/iubită sau pentru că aceasta s-a sinucis,
în vreme ce piticul Regretel, odinioară Şi Hams Şi Regretel, suferă deoarece
iubita sa, Tristina, l-a înşelat şi l-a părăsit/ a dispărut. Întregul roman e,
de fapt, o scrisoare netrimisă, o continuă lamentaţie amoroasă adresată iubitei
absente: „«Iartă-mă», am spus, «iartă-mă», lumea se oprea oarecum mirată şi
trecea mai departe, tu erai singura care mă privea lung, gol şi fără noimă,
«ridică-te, tîmpitule, ridică-te», eu rămîneam acolo, tu rămîneai acolo, era
bine, de ce să nu fie bine?, «ridică-te, că mă faci de rîs», «ridică-te, că o
să răceşti», «ridică-te, că-ţi murdăreşti pantalonii», într-adevăr, cînd m-am
ridicat, pantalonii erau uzi de zăpadă, muntele fusese şters de ceaţa
piticilor, iar lumina se îngreunase de la seară“.
În plin paroxism al geloziei, acţiunile personajului-narator
îşi pierd orice noimă şi vestesc nebunia. În paralel cu secvenţa ridicolă, a
umilinţei publice, reînviată în memorie de aşternerea scrisorii, se desfăşoară
altă acţiune, grotescă, în spaţiul recluziv al iernii, viscolului şi al
muntelui. Ana Nache şi Bumbo Nache sînt doi cîini ce întregesc vesela familie
non-umană a naratorului, asta pînă cînd Ana intră în călduri şi este urmărită
de dulăii din sat. Tînărul bărbat o duce, prin viscol, pe Ana în pădure,
aparent ca să o pedepsească pentru infidelitatea faţă de Bumbo. O abandonează,
legată de un molid, pentru a o descoperi a doua zi dimineaţa: „O iertasem pe
Ana, adusesem parizer ca să-i arăt că mi-a trecut, nici un pitic nu s-a arătat
în vale, erau mulţi copaci prăbuşiţi şi atît, păşeam cu încredere spre molidul
ăla, dar acolo nu mai era nimeni, era doar o sfoară legată de un picior, o
carcasă de oase şi multă blană răsfirată, erau mulţi corbi şi un singur uliu,
m-au croncănit supăraţi şi s-au aşezat într-un copac din apropiere [...]“.
Desigur, în numeroasele reverii ce vor urma Ana va fi reînviată şi redată
soţului ei de drept, Bumbo.
Din această perspectivă, întreaga construcţie ar putea
suporta o lectură psihanalitică, piticii sînt „piticii pe creier“ ai unui
îndrăgostit copleşit de durere, în pragul nebuniei, în creierii munţilor: „Hai
să zicem că n-aş avea nici măcar piticii, că e greu de spus cine are pe cine.
Ei pe mine sau eu pe ei“. Iar întreaga mişcare de la un plan imaginar la altul
ar putea fi o formă de sublimare a durerii sau, pur şi simplu, efectul unui
delir febril. Realităţile dezvoltate de pitici, deşi afectate la rîndul lor de
pierdere, sînt ludice, zglobii, şi de aceea optimiste. O cheie de lectură
facilă a romanului ar fi aceasta: piticii sînt o formă de negare, prin care
întîmplări atroce, cum ar fi moartea iubitei, sînt camuflate într-un cocon
feeric, dar totuşi absurd, ce nu reuşeşte niciodată să se ordoneze într-o
naraţiune de basm.
Dincolo de jocurile lingvistice şi de zbenguielile lui Usi,
Altfred şi Regretel, întregul flux al romanului e dominat, astfel, de o
senzaţie de vertij, ca o prăbuşire perpetuă în gol, pe măsură ce piticii sar de
la o irealitate la alta.
Lector fără fabulă
Există, însă, şi un alt model în literatura română, de care
Şi Hams şi Regretel se apropie mai mult decît de cele sugerate pînă acum:
remarcabilul Închide ochii şi vei vedea oraşul al lui Iordan Chimet. Lirismul
pregnant, verbiajul, dezvoltarea unor formule uzuale din limba română în pagini
nesfîrşite de speculaţii lexicale ludice (o jumătate de capitol este dedicată
formulei „Bună dimineaţa“, în jurul căreia piticul livresc Altfred glosează la
nesfîrşit) sînt, cu siguranţă, mărci ale lui Iordan Chimet. Unele fragmente ale
romanului se apropie, ca realizare artistică, de îndelung şlefuita poveste a
lui Chimet, ceea ce nu e puţin lucru. Diferenţa e însă aceea că, în ciuda
ocolişurilor nesfîrşite, aventurile micuţei Eli se coagulează într-o feerie, cu
o consistenţă internă ce susţinea o realitate proprie, acaparatoare.
Ceea ce-i lipseşte, în final, experimentului pus în pagini
(în multe pagini, peste 250) de Matei Florian este tocmai această consistenţă
internă a realităţii. Cu siguranţă că tocmai originalitatea procedeului, acea
extirpare a nervului narativ, e cea care nu permite părţilor să se lipească una
de alta într-un întreg. Ceea ce înseamnă că, în acest roman de debut, Matei
Florian a încercat să facă un pas prea mare înainte; stăpîneşte bine fabulaţia
lirică, însă fabula e cea care lasă, deocamdată, cel mai mult de dorit.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters