OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Prin ultimul sau spectacol, Woyzeck, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, regizorul Mihai Maniutiu pare sa se fi intors ceva mai decis spre acel „teatru al nelinistii“ dupa care tinjeste nostalgic de ceva vreme. In spectacolul de la Cluj, textul nu mai exista, intr-adevar, decit ca o „aura“, ca o „stare“, si nicidecum ca o forma autonoma de expresie sau ca suport bine definit al jocului actoricesc.
Sa luam de exemplu o replica a Capitanului din prima scena: „Nu mai pot sa vad o roata de moara, Woyzeck, fara sa devin melancolic“. In rolul Capitanului, Bács Miklós arata si urla ca un nazist la comanda unui lagar de concentrare, asuda ca un porc si profita de orice ocazie pentru a-si exercita tirania si impulsurile malefice. E greu de crezut ca aceasta „fiara“ poate fi uneori si melancolica. Ritmul grabit, cruzimea si salbaticia gestului corporal fac ca orice nuanta de tandrete sa paleasca; mai mult, ajung sa sufoce textul (sensul) printr-o izbinda cinica a greutatii asupra respiratiei (si nu invers, asa cum o realizase Nijinski la inceputul secolului trecut).

In 1970, Penciulescu monta si el Woyzeck, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt, si, dupa cum spune o „cronica a vremii“ semnata de George Banu, spectacolul era „gindit intr-o cheie austera“, „fara accente expresioniste“, „unde totul este supus privirii“ si unui „erotism condensat“, „o lume calma si ucigasa“, in care „povestea se spune intre ei, intre actori“ si „totul devine comunitate“; „o peseverenta macinare ducind la distrugerea lui Woyzeck“. Spectacolul lui Maniutiu se afla exact la antipodul viziunii lui Penciulescu. Scenografia (realizata de McRanin) este de o evidenta (desi cam stridenta) factura expresionista; povestea nu se spune intre ei, intre actori, ci retoric, cu fata spre public; lumea nu este deloc calma, ci agresiva si compulsiva, erotismul nu este nicidecum condensat, ci, dimpotriva, exacerbat, descatusat, eliberat de orice „metafora fiziologica“. Maniutiu nu face radiografia unei lumi in curs de alienare, ci a unei lumi deja alienate, a unui sistem deja dereglat. Woyzeck nu mai poate fi distrus, pentru ca el e deja „terminat“, epuizat.

Inceputul spectacolului e perfect revelator in aceasta directie: Woyzeck (excelent interpretat de Bogdán Zsolt) executa mecanic si obsedant citeva manevre militare, inghitind hulpav mazare si privind in gol, absent siesi si celorlalti, anulat ca individ si inscris ireversibil intr-un tragic si absurd mod de a fi in lume. Singura lui menire pare sa fie una destul de meschina: cea de cobai pentru experimente, unul dintre ele asemanator celui la care este supus si Alex, anti-eroul lui Burgess din Portocala mecanica. Ludica si salbatica totodata este Marie (interpretata emotionant de rece de Kézdi Imola), a carei lascivitate si energie debordanta o transforma in tinta inaccesibila a unui intreg batalion de soldati si in sotia „abstracta“ a lui Woyzeck. Incredibil (in sens pozitiv) in rolul Nebunului (ca si in cel al Tamburului), Hatházi András este cu siguranta cea mai insolita si expresiva prezenta scenica. Bulversante sint si scenele de grup, dublate in fundal de proiectii video cu chipurile ravasite ale lui Woyzeck si ale Mariei, iar imaginea cu Woyzeck si ceilalti soldati alergind cu pantalonii in vine contine cea mai grotesca si ridicola ipostaza a neputintei din intreg spectacolul.

Daca in primele 50 de minute spectacolul are un crescendo bun, coerent si atinge un ritm fulminant, spre sfirsit pare din ce in ce mai incifrat, mai codificat, facind imposibil contactul cu publicul (atit de intim in prima parte), devenind redundant si obositor. Totusi, „experimentul“ se incheie intr-un cadru ezoteric, amorf, in care crima isi pierde sensul ei tragic. Rutina devine „lagar“, iar individul ajunge batalion (colectiv). Woyzeck e un text dificil si solicita oricarui regizor pornit sa-l descifreze un demers denotativ, care sa faca apel la „briciul lui Ockham“ si la o hermeneutica cit mai redusa in nuante pentru ca spectacolul sa existe in forma lui cea mai limpede, iar publicul sa poata fi „purificat“ in conditii armonioase. Asta ar putea fi o cale. Dar daca am forta putin limitele confortului in care ne situam inevitabil ca spectatori si ne-am scutura de conditia pasiva si lenesa a celui care asteapta ca totul sa i se infatiseze neconditionat, e foarte posibil sa realizam debusolati ca nu vom accede niciodata, cu simturile amortite, la acea „aura“ maniutiana, care nu se poate arata, ci doar eventual intui.