OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Proiecte recente:
2001-2003: co-director artistic la Kokerei Zollverein/Zeitgenössische Kunst und Kritik in Essen (impreuna cu Florian Waldvogel)
2005: The New Europe, Generali Foundation, Viena (impreuna cu Dan Perjovschi)
European Influenza, Bienala de la Venetia/pavilionul Romaniei
Formats for Action, Neuer Berliner Kunstverein, Berlin
2006: Focusing Iasi/Social Processes, Bienala Periferic, Iasi (impreuna cu Angelika Nollert)
Check-in-Europe, European Patent Office, München (impreuna cu Beral Madra, Erno Vroonen, Marketta Seppala, Veronica Wiman)
2007: Spatiul Public Bucuresti/Public Art Bucharest 2007

in cartea dvs. e vorba de evolutia artistica din „Noul Berlin“.
Dupa 1989, orasul a suferit o transformare, s-ar putea spune: un proces de expurgare. Dupa Caderea Zidului, Berlinul ca o constelatie cultural-politica a fost treptat purificat, depolitizat. Incongruentele, care inainte erau exprimate si la nivel artistic, s-au pulverizat. Este vorba de un discurs al normalizarii, descriu in carte toata aceasta situatie: formalizarea istoriei naziste ca o parte implicita a naratiunii germane.

Lumea intreaga invidiaza Berlinul pentru vitala sa scena artistica. Dvs., in schimb, descrieti evolutia post-1989 ca o istorie a luptelor pierdute.
Nu ma las impins in acest rol, cu siguranta nu sint ultimul purtator de standard al culturii off. Vreau doar sa inteleg ce s-a schimbat. Procesul de transformare a putut fi observat foarte bine in centrul artistic si expozitional Kunst-Werke, de pe Auguststrasse. A inceput ca un nu stiu ce off si acum s-a transformat intr-o vitrina oficiala a Noului Berlin. Fix asa trebuia sa se intimple.

insa astfel de spatii imprejmuite pentru amatorii de jocuri de aventura existau in Berlinul de Vest si inainte de Caderea Zidului, nu?
Da, nu vreau sa romantizez nimic, dar pe atunci se lega pe toate planurile de o atitudine sau miscare sociala, politica. intr-un fel, era impartasita inca reprezentarea conform careia schimbarea lumii si o alta viata sint de dorit. Berlin-Kreuzberg era capitala acestei utopii social-romantice. Astazi a devenit capitala ecoburghezilor. Iar Berlin-Mitte a devenit Neukölln-ul proletariatului ca life-style.

Sa va intreb altfel: ce evolutie din ultimii cincisprezece ani din Berlin apreciati?
in umbra globalizarii aici s-au dezvoltat modele de viata care te scot de sub teroarea societatii muncii, a programului rigid de munca, a aranjamentelor pentru pensie, a structurilor familiale. Premisele pentru toate astea sint oferite in Germania doar de Berlin ca o ordine-experiment de natura socio-culturala.

Din 1986, traiti in Berlin. Pe atunci scenele artistice atit din Berlinul de Est, cit si din cel de Vest erau considerate fundamental provinciale. Ati prevazut in 1989 dezvoltarea Berlinului ca o metropola artistica internationala?
Nu, pe atunci, ca student, nu ma ocupam de astfel de chestiuni. Cu siguranta, astazi am o atitudine mai sceptica decit atunci. Ma gindesc ca primii doi-trei ani de dupa Caderea Zidului sugerau ce rol va juca cultura in Noul Berlin. Un cod al reunificarii, asa numesc in cartea mea acoperirea Reichstagului, opera lui Christo din 1995. incepind cu acest moment, tuturor trebuia sa le fie clara configuratia pe care o va capata rolul artei in viitor: in speta, ca o functie ce insoteste evolutiile politice si sociale, de la pozitiv la afirmativ. Si nu ca un rol de chestionare critica, de act opozitional, de provocare.

In 1989, Republica de la Bonn, centrata in Renania, s-a prabusit, dar s-ar putea afirma ca metropola artistica Köln si-a continuat existenta in Berlin, cu toti cei originari din Renania care au venit aici.
Nu vad lucrurile asa. Noul Berlin nu este continuarea Köln-ului. Iar cei din Köln veneau mai putin cu speranta de a da lovitura aici, ci erau si ei atrasi de himera Berlin, de capitalul simbolic si promisiunile goale. Multi au ramas ani intregi cu un picior in Renania, pina ce au rupt in cele din urma ultimele legaturi.

Cit de importanti au fost acesti nou-veniti pentru Berlin?
Foarte importanti, pentru ca au adus cu ei calitate. Si know-how: cum se fac afaceri in domeniul artistic. Au adus si artisti pe care Berlinul abia daca-i vazuse inainte.

Numiti Hamburger Bahnhof, cel mai important muzeu din Berlin pentru arta contemporana, ca fiind un „mausoleu Erich Marx“. Iar in colectia Flick, in viziunea dvs., bate „inima intunericului“. Nu le concedeti chiar nici un rol pozitiv colectionarilor privati din acest oras?
Ba da, dar lumea a uitat ceva: initial Hamburger Bahnhof trebuia sa adaposteasca diferite colectii berlineze, de la René Block, Reinhard Onnasch pina la cea a sotilor Pietzsch si altele. in final, s-a impus doar Marx. Si asta cu un contract problematic, ca sa ma exprim asa, pentru o institutie finantata din taxe si impozite.

Cind miliardari americani dau art party-uri in New York si Miami, galeristii si artistii berlinezi sint printre invitatii adulati. Asta e sex-appeal-ul orasului, despre care patetizeaza Klaus Wowereit tot mereu?
E posibil. Elita de tip jet-set, viata de petreceri, toate astea au devenit aspecte dominante ale vietii culturale. Pe mine ma lasa rece, dar fiecare trebuie sa fie fericit in felul sau. in ceea ce priveste valoarea artei, toate astea nu au absolut nici un efect. E vorba de succesul de prim-plan si de caracterul sau pretins masurabil in preturi si licitatii.

De ce galeristii de succes ai anilor ’90 aproape ca nu apar in cartea dvs.? Nu au facut mai mult decit toate muzeele pentru ascensiunea Berlinului pina la statutul de metropola artistica internationala?
Ba da, cu certitudine. Interesul meu esential insa este imaginea de sine, productia de reprezentari si de life-style pe care le genereaza acest oras. Galeriile au realizat servicii importante, e dincolo de orice dubiu. Pe de alta parte, au favorizat un proces problematic, anume transformarea galeriilor in galerii-buticuri. Operele de arta sint tot mai des expuse ca obiecte ale industriei luxului, iar galeriile berlineze au contribuit din plin la asta.

Care va este spatiul artistic preferat din Berlin?
V-as dezamagi daca v-as spune ca nu am asa ceva?

Da.
Atunci o sa numesc trei locuri, care au de-a face cu arta in sens larg: magazinul Schwarze Risse din Meringhof, buticul A.P.C. din Mulackstrasse si Edd’s, thailandezul din Lützowstrasse, unde merg cu regularitate.

Ca unul care este adeseori pe drumuri: ce gen de spatiu artistic lipseste in Berlin?
Am fost trei ani in Essen si, impreuna cu Florian Waldvogel, am condus uriasa Kokerei Zollverein. Acolo am devenit sensibil in legatura cu un aspect necesar si in Berlin, anume relationarea constienta la nivel istoric cu arhitectura, ceea ce inseama si o relationare cu propria noastra istorie. in ciuda protectiei monumentelor si a tuturor dezbaterilor urbanistice, aceasta constiinta abia daca exista in Berlin. in schimb, vedem cum spatiile se transforma: in muzee, galerii-buticuri ori delicatese culturale. Dar nu vad ca locul insusi sa fi devenit tema. Probabil ca cei mai multi din noii veniti nu percep Berlinul ca fiind orasul lor, ci mai degraba ca fiind culisele pentru transformarile lor identitare. Berlinul este un container ideal pentru cei care trec de la o identitate la alta, pentru cei avizi dupa semnificatii culturale.

Are Berlinul cu adevarat nevoie de o Kunsthalle, asa cum cere toata lumea in prezent?
E intr-adevar o poveste veche. Vechea Kunsthalle berlineza a fost inchisa in 1994 – din motive convingatoare. Nimeni nu a plins dupa ea. Vreau sa spun ca functia ei a fost preluata de alti actori din oras. Multe galerii organizeaza expozitii la un nivel aproape de Kunsthalle, astfel ca nu e neaparat nevoie de acest format. Initiativa „White Cube“ in Palatul Republicii a fost, desigur, echivoca. in spatele ei se afla tot transformarea unei cladiri cu incarcatura istorica intr-un loc al productiei de identitate, eludind functia initiala si semnificatia acestui asezamint.

La momentul actual, care sint pentru dvs. cei mai importanti artisti berlinezi?
Desigur, sint subiectiv, dar pozitia conceptuala a Mariei Eichhorn e foarte apropiata de conceptia mea asupra artei. Apoi as numi-o pe Laura Horelli, artista finlandeza care foloseste tehnicile video. Ea descopera lumea in anchete, in straturi, prin interviuri si documentari, fara ca prin aceasta sa neglijeze realismul poetic. il apreciez si pe Daniel Knorr, cu care am lucrat pentru Bienala de la Venetia. in mod similar, el deschide anumite spatii experimentale, cu o privire foarte precisa si de asemenea cu instrumentar neoconceptual.

Ne-ati putea explica de ce pictura are din nou un succes teribil?
Pictura a fost mereu purtatorul dezvoltarii artistice in societatea burgheza si a ramas asa pina astazi. A fost dislocata doar pentru o scurta perioada, cind in criza New Economy au aparut substitute mai ieftine, precum tehnologia video – exista cu siguranta o legatura. intre timp, pietele s-au consolidat si surplusul financiar se scurge din nou in pictura.

indrazniti o prognoza: cit va mai dura perioada de inflorire artistica a Berlinului?
Cred ca mai are de unde. in toate calatoriile si joburile mele in strainatate observ ca tot mai multi oameni sint atrasi de Berlin. Poate ca in patru-cinci ani vom asista la o situatie in care vom avea mai multi oaspeti sau artisti din strainatate decit artisti germani sau cu pasaport german. Atractia magnetica a Berlinului, exercitata in toate colturile lumii, e asa de uriasa incit aproape ca pare de necrezut ca s-a ajuns la o astfel de neintelegere productiva.

Ce oras ar fi atunci o alternativa?
Bucurestiul. Aici indraznesc o prognoza. Nu doar pentru ca m-am nascut in Romania si in curind voi realiza acolo un proiect cu Institutul Goethe. Bucurestiul e la fel de mare ca Berlinul, astfel ca la nivel urbanistic poarta totul cu sine. Orasul e ca un amestec intre Istanbul, Tirana si Berlinul de Est. Romania are o crestere economica de peste 10%, cu noi imbogatiti, peisaje muzeale si galeristice in dezvoltare, cu artisti care se internationalizeaza tot mai mult si au succes. Bucurestiul este, cel putin in Europa, energie. Asta poate avea efecte distructive ori creative.

Interviu realizat de Kito NEDO si Sebastian PREUSS pentru cotidianul Berliner Zeitung din 2 ianuarie 2007

Traducere de Cristian CERCEL