OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Glossind in jurul expozitiei Ion Gheorghiu, de la Muzeul National de Arta, ne-au iesit in cale, fireste, intelesuri biografice, frinturi de traire irecuzabile: insa nu lenes aderente la oglinda rabduriu slefuita a unei opere ce nu se increde duiosiilor parazitare si respinge neabatut ingaduintele confesive. A-l evoca pe Alin in fiinta lui intreaga, cu afectiunea de el suscitata, fara efort, dar si cu discretia pe care stia s-o impuna, este un exercitiu sustras dozajelor acomodante, reclamind tot pe atit gustul himericului si rigoarea. Cum zina viselor si a iubirii, aceea care ii arunca delicios pe muritori in mreje din fire subtile, imponderabila regina Mab, opereaza la dimensiuni concentrate – „nu mai mare decit o agata pe degetul aratator al unui consilier“, spune Shakespeare –, magia de intensitati picturale se savirseste si aici, la Alin Gheorghiu, dupa noima unor singulare inchegari ce nu se tem de insolit. La adapost de facile antropomorfisme, de tot ce ar fi mimetica traductie in registrul formelor, inchipuirea pictorului intipareste un magnetism al ei, asculta de o natura unde coniventa poetica se afirma nestingherit. Scuturind ca o tiranie lectiile verosimilitatii, isi urmareste necurmat himerele, indiferenta la masurile mediocre. Fata de acest parti-pris, ostil suficientei descriptive, fidel cu indaratnicie unui duh care proclama libertatile poeziei, mi-ar fi greu sa nu amintesc intruchiparea ferice, facind pereche fictiunii ilustre, mai inainte pomenita. Replica masculina la viziunile lui Spenser si Shakespeare, transpozitia lui Wieland ii destinà lui Oberon, craiul elfilor, printre aparitiile din poem, si pe aceea a unui „inger nou-nascut“, simbolic „sprijinit intr-un crin“; ca intr-o bagheta comandind omnipotent viselor, dupa un sens misterios si pur.

Desigur, pictorul nostru nu-si amenaja laborios analogiile, si nu le rezerva, anume, plasmuirilor sale conditii de randament sentimental. L-ar fi surprins o nota ca aceea dintr-un text de tinerete al lui Roger Caillois, lansind o conjectura categorica – „Turnul Babel fu construit spre a fi vazut la crepuscul“. Nu sta in economia acestor pagini sa exemplifice efectele unor asemenea potriviri, devenite o reteta abila, la fotografii nemti mai cu seama, impotriva carora Fellini ma punea cindva in garda la Roma, à propos de ruine. In alte circumstante, constrastul intre vitalitatea reavana a peisajului vegetal si melancolia unui ceas tirziu, de amurg, imi daruise o infiorare de neuitat – era intr-o insula din Caraibe, ma intorceam de la Saint-Pierre, de sub vulcanul care ingrozise lumea in pragul veacului, la 1902. Trecusem in acea dupa-amiaza prin locurile nemurite de Gauguin, la flacara inca blinda a unei mari ecloziuni picturale. Ceea ce aveam acum sub ochi, o clina de munte impadurita absorbind farmecele unei gradini botanice de o nesperata intindere – imensa gradina Balata –, logodea benefic staruinta savanta si bruta slobozenie a firii. La caderea noptii, artificiul care se livra astfel naturii, luxuriantei ei invadatoare, implinea aproape muzical un destin de imperturbabila consimtire…

Nu ma abandonez divagatiilor memoriei, poposind astfel in zone unde si-au incrucisat ratiunile de curiozitate, triumfator, poetul deopotriva cu naturalistul si antropologul. Escale ale surrealistilor, Martinica precum mai inainte insulele Canare, au fost asemenea prilejuri de uimiri fervente. Dracæna, arborele tropical cu o grosime de 15 metri si o virsta atingind mileniul, care il interesase si pe Alexander von Humboldt, e obiect de entuziasm pentru André Breton: le dragonnier, pe care, la sfatul sau, Roger Caillois va merge sa-l contemple in Teneriffe. Apt sa se regenereze in oricare punct al aparatului sau vegetativ, cu o tulburatoare fecunditate, un atare prodigiu este demn de meditat; ca si fantastica intoarcere spre sol a prelungirilor adventive, in cazul banyanului, schimbind suportul lui unic intr-o structura de multiple coloane, monstruos extensibila. Fascinatia unor astfel de exotice descoperiri, carora, pe urmele lui Caillois, le-am resimtit impactul, pe Orenoc sau in Brazilia, la Rio de Janeiro, nu intra direct in repertoriul lui Alin Gheorghiu. Si nu-l defineste o grila spatiala ca aceea a lui Wifredo Lam, iesita din proliferarea de trestii inumerabile a vreunui tropicalism pina la urma impungator si angoasant.

Spre inalt, insa, ca intr-un tropism irepresibil, se etajau lucrarile lui Alin, in atelierul din Pangratti. Pilcurile de sculpturi, adunate dupa un apel, ai fi spus, care sa le apere de amenintari si tangente imunde, marile picturi ridicate peste galeria ce strabatea un perete intreg, evantaiul lor desfacindu-se magnific deasupra crestetului nostru, citeodata mi se parea ca acolo, sus, trebuia sa se afle, la o tribuna de organist, cineva care sa ne dispenseze generos reconfort si consolare. Acest verticalism esential, dominant si in compozitia tablourilor din ultimii 10-15 ani, nu se manifesta indestul in scenografia Expozitiei de la Muzeul National de Arta. Multitudinea ei de lucrari si-ar fi vadit mai pregnant bogatia, dupa ritmuri care sa-i accentueze si vertical anvergura.

Oricum, saturarea salilor de la Muzeu nu si-a interzis o binevenita culminatie, sectiunea din final ce reconstituie miezul atelierului – in jurul sevaletului si a ultimului tablou, la care lucrase Alin. O regie luministica a emotiei vine sa sustina reperele autentice ale acestui spatiu, simtit deja ca un fragment de muzeu. Caci nu se va risipi, gratie Muzeului de Arta din Constanta, reinstalat acolo, spre a figura, pios si totodata vivace, coltul unde se retransa Alin, in travaliul lui neobosit: printre emblemele unor optiuni tenace si efigiile mesterilor iubiti, Braque, Ressu, Pallady, Catargi; printre nenumarate imagini si lucruri, inutile si indispensabil prezente – siluete de pasari si pesti atirnindu-si moale, ca o umbra bizara, anvelopa, o panoplie de fluturi, scoici si madreporii, vertebre, ginganii, cite o radasca ornamental agresiva, tepi ursuzi si inflorescente spongioase, crimpeie de scoarta din arbori, figurine de lut, Oboga si o trimitere la idolii cretani. Din acest belsug al disparatului, functionind cu o stranie familiaritate, Alin isi fabricase un invelis neasemuit, expresiv la culme. In abundenta acestor obiecte, inconjurindu-l de pretutindeni, inextricabil amestecate cu antenele sculpturilor sale, Alin nu parea excedat, iar depozitul lor nu se arata nicicind inecat in praf, insuportabil. O serie de fotografii de prin 1979, de Mihai Oroveanu, diligent si tandru cuprinzatoare, panorameaza viu acest conglomerat irepetibil, care are organicitatea unei opere totale. Cu eleganta de care nu se despartea vreodata, Alin, in salopeta, la telefon, asuma surizator contextul.

De aceea mi-am ingaduit volutele exotizante care conduceau spre demersul unui Roger Caillois, si spre conceptul sau de „estetica generalizata“, punind la indoiala barierele intre natura si artefact. In productivitatea paradoxala a unor fenomene ce ating fantasticul, eseistul cu sagace curiozitati de naturalist cauta argumente pentru acest raport convertibil, care sa extinda nemasurat cimpul cercetarii artistice: astfel incit sa fundeze, prin atare gesturi, sentimentul ca sintem in natura, nu intr-o precara derivatie.
Omagiu graitor, vrind parca a spori simbolic acest capital de naturalitate, un savant, Pierre Rougeot, i-a inchinat scriitorului un fluture descoperit in muntii Etiopiei. Asa cum sub numele altui mare estet, Ernst Jünger, indragostit de tezaurele stiintelor naturale, cataloagele entomologice inregistreaza o descoperire ce i-a fost omologata, Trachydora Juengeri, si acest lepidopter fu designat in termeni de stricta clasificare, conform binomului linnéan: Apopasta Cailloisi.

Nu adusa de un simplu artificiu literar, ci de stravechi ecouri, din mitologiile unde fiinta fragila a fluturelui si-a vazut incredintat simbolul insusi al sufletului, un discurs solemn la Academia Franceza, rostit in 1981 de Jean d’Ormesson, agita zvicnirea acestei aluzii: „In momentul cind vorbesc, undeva in lume, isi tremura aripile, deasupra pietrelor si dedesubtul norilor, una din acele insecte obscure si totusi luminoase care-l faceau sa viseze pe Caillois“. In cheie orientalizant onirica – Tchoang Tseu da exemplu – au avut curs substitutii ingenios simetrice, lasindu-ne clatinati de o ametitoare perplexitate: nestiindu-se daca poetul insusi nu-i visul unui fluture. Sa nu ne miram, dealtminteri, ca un lepidopter ales drept emblema, chiar zilele acestea, pentru parada unui ambitios spectacol, prilejuia raccourci-ul acestei definitii, ca de hai-kou: „Fluturele, visul pliat in doua“.

Balansind intre ele zonele opuse ale expresiei, teribilul si gratifiantul, intervertindu-le uneori intr-un fantastic bine stapinit, lui Alin Gheorghiu nu-i convin dihotomiile sumare; in perceptia sa, traitul nu se lasa peremptoriu divizat. Ceea ce despica diferenta intre benign si pernicios nu apartine vreunei pedagogice simplificari, ci tocmai tainicei empatii cu natura, cu partea ei de cordiala revelatie. Fara a fi prea blind jucause, fara a-l intimpina dansante pe Orfeul care le struneste, animalele captate in fictiunea lui Alin, nazarindu-se in bronzul sculpturilor sale – forme longilin sumetite, serpeste solzoase, inaripate in chiasm, abrupte, rind pe rind, impungatoare, sau bune parca de rostogolit, rotunde ca un clopot plin – isi indura vrednic variabilitatea si ambivalentele. Fata de oricite conexiuni metamorfice – inspre umila carapace a scoicii, bunaoara, sau inspre extravaganta crestei de curcan –, fata de orice demonie proteica, o gravitate oculta rezista salvator, impiedica alunecarea in caricatural.

De aici, poate, la acest artist, destoinic sa emita observatii de meserie nicicum intimplatoare, si sa-si analizeze in chip salubru propria stradanie –, surpriza, ce nu era incongruenta, de a vadi o cumpana robusta in gindire, fara insa a obtura accesul catre sine al resurselor celor mai proaspete de ingenuitate. Din lumea copiilor ii soseau mesaje neatinse de vreun veleitarism, neintinate de ambitii care uritesc precoce. Cite o imagine din aceste productii candide cunostea onoarea eminenta de a sui in „sfinta sfintelor“, admisa in acea proximitate exaltanta care se realiza pe zidurile atelierului. Serios si suav, Alin se referea la ele ca la rezultatul „schimburilor“ de lucrari pe care le intretinea cu copiii – uimiti, bine inteles, de fericirea ipostazei auctoriale. Fetita mea primise – si-l pastreaza peste ani –, zalog gingas al unei astfel de iluzii zimbitoare, un fluture deloc malign, decupat in carton, o jucarie fabricata cu mina lui de Alin, croita dupa un desen astutios, avind aripile punctate in albastru.

Tablouri cu suprafete ocelate, parca stropite vioi cu geme, zmaltau tot mai des sevaletul lui Ion Gheorghiu, de-a lungul ultimei lui perioade. Intr-un ansamblu ca acela al Expozitiei de la Palat, ele se articuleaza voluntar, cu atit mai mult cu cit licarul lor scapara in insesi elementele de sustinere a compozitiei. Acestea atintesc privirea, rasucite nu o data precum coloanele torse – traditia le numea salomonice – din cartoanele lui Rafael pentru Acta apostolorum sau din alt exemplu ilustru, baldachinul berninesc de la San Pietro, mobila urieseasca infaptuita – se presupune azi – cu aportul irascibilului Barromini. O expozitie perspicace, Le Temple, la Fundatia Chagall din Nice, releva pe larg impactul arhitectonic al acestor fantazii spiralate. Staruie si in alcatuirile lui Ion Gheorghiu, recognoscibil, intelesul constructiv – picioare ale unui reazem probabil pentru pletorice mese de ofranda, pentru aglomerari in cheie compózita; insa deopotriva, sub coama unui astfel de cumul, inextricabil ca o montura de elemente strins reglate, verticalele inchipuie libertatea unei scurgeri de limpezimi albastre. Sa fie pentru ca in asta Alin afla garantia unui mestesug care si-a trecut cu adevarat probele? Despre un confrate agitind pretentii, desi se zbatea intr-o pictura naclaita de brunuri greoaie, mi-a spus odata, casant, numai atita: „Uita-te daca stie sa puna un albastru!“.

Dincolo, totusi, de sarcasmul unor iesiri polemice si de inevitabilul subiectivism care le pigmenteza, cum s-ar putea ignora ponderea simbolica de care s-au incarcat, prin secole, anume rezolvari si preferinte? O magica sfera, diafan albastra, inalta degetele inteleptului oriental – un Zarathustra cu mina calm reflexiva, aducind Persia in grupul chiar unde Rafael s-a portretizat –, ca o intrebare pururi tinara in calea viitorimii: sub boltile suprem senine care arcuiesc un firmament pentru cugetare, in Scoala din Atena. Mai inainte, cu prima comanda executata la Vatican, geniul lui radios prefigurase o asemenea ordine de optiuni, pictind o sfera armilara.

Stiu, apetitul nostru de totalitate solicita miscari ale gindului ce nu incap intr-o gestiune parcimonioasa a imaginatiei. Nu „ma imbat de indepartare si de vis“ – pentru a relua expresia unui memorabil poet –, atunci cind fac apel la asociatii care sa ne arunce dincolo de precautii retractile. Si nu ma las prada unor simetrii fabulatorii, cind imi rasar in minte asemenea deschideri, tocmai in raport cu opera ultima, cu pasii din urma ai lui Alin, care ne rasuna inca aproape.

Pinza neterminata de pe sevalet, din noiembrie 2001, propteste fluiditatile intr-un soi de incordare dreapta, parca spre a rezista unul din picioare isi avanseaza genunchiul, protetic, un trunchi negru, ca o paleta in stare sa muste, e strabatut de o spina dorsala impletind imposibil vertebre matasoase. Organic sau mai degraba autonom, regnul acestor suprapuneri pastreaza analogii cu lumea articularilor obiective – discuri ca endocarpul drupelor, goluri rasfrinte ca launtrul valvelor vegetale, tubulaturi dinspre aparatul osos; dar elementele se intocmesc laolalta dupa noima unei vointe care nu scapata vreodata. In inima corespondentelor naturale, statornicia sinelui subiectiv al artistului – „Numai cei care au privirea patrunzatoare/ Vor vedea adevaratele mele gradini/ pe care le ingrijesc cum pot/ In fiecare zi“ –, ne prevenea o confesiune a lui Alin. Tot asteptind o Arbora a lui, cu zidurile albe, adauga acest suspin liric, pictorului ii revenea fatalitatea unui impuls care sfisie, edificind, pentru un destin nedomolit si labirintic: „Asa ca tot asteptind/ Nu mi-am dat seama/ Ca incep sa-mi pictez/ Sufletul pe dinauntru“.

Receptacol absorbind cu nesat sortilegii multiple, un atare labirint situeaza in chip contemporan si neindoielnic efortul lui Ion Gheorghiu. Daca intr-una din calatoriile lui tardive, la Cnossos, in Creta, pictorul a putut interfera peisajul care fundase istoric acest mit inepuizabil, metafora lui ii veghea mereu aventura. „Ma cufund tot mai mult in labirintul pinzelor mele fara sa recunosc intrarea“, suna una dintre notatiile asternute de Alin, in ceasuri de cumpana tainica si de soapta cu el insusi. Metafora astfel revenind in introspectia pictorului nu ramine nicicum un semn de instrumentar exteriorizat, bun sa indice nelinistea cumulului cantitativ. Intra in ea, profund asumata, perceptia care identifica in metafora – cum fulgurant scria Lezama Lima – un „continuum al cunoasterii“.

De aceea, respingind etichetarile limitative, gradinile lui Ion Gheorghiu nu se vadesc simplu priveliste, lectura lor adecvata le aseaza intr-o constelatie de spirit innoitor, cu ilustrari artistice de seama in deceniile recente. La cel mai radical dintre coregrafii francezi, bunaoara, regretatul Dominique Bagouet, care a oferit un stimul curajos domeniului sau de creatie, gradinile Alhambrei, incrustate in acceptia unanima ca un prestigios patrimoniu fix, devenisera, inspirindu-l, semnal de libera interioritate; traita cu o ardoare neascunsa, pe care ultimul sau balet o traducea presant si in titlu – „Am nevoie de…“, pe spanioleste Necesito.

Oamenii, pe toate meridianele, au nevoie de gradinile poeziei. La Shiraz, imi amintesc, sub proteguirea unui pavilion elansat, printre chiparosi, in adieri de portocali, am atins respectuos, alaturi de alti pelerini, piatra gravata a mormintului lui Hafiz; si tot acolo m-am inchinat la mausoleul unui poet inca mai vechi, din secolul al XIII-lea, Saadi, de la care ne-a ramas in vers si in proza, faimoasa, Gradina rozelor, Golestan. Pe marmura omagiala, mina adauga, nu o data, petale purpurii covorului de inscriptii; si intirzia lent, in tacere, ca si cum ar fi incercat sa se patrunda de un fluid nestiut, operind din strafundul timpilor.

Natura si aura imateriala a poeziei se voiesc unite, in creatia lui Ion Gheorghiu, si dincolo de pragul Gradinilor suspendate. Ciclurile de dupa marea expozitie din 1979, constituind acum materia principala a selectiei de la Palat, vin sa decline in varii forme aceasta fervida apetenta. Nici o imagine care sa desparta traditional genurile si sa propuna, de pilda, in chip limitativ abordarea peisajului. Dar natura lui pulseaza, totusi, in statùrile care se succed aprig concrescute, in opulenta asociativa care le-a zamislit. Pala straluminind adesea suisul acestor aglomerari, massa acestor tabernacole fara nume, ar putea echivala semnificative imagini de peisaj – cascada japoneza, bunaoara, dintr-un tablou de veac XV, comentat de Malraux, o inalta cadere de apa, ingusta si ferma, ca un palos inflexibil.

Nici in acel orizont exotic, natura, insa, oricit de trufas singura, nu alunga definitiv intentionalitatea umanului. Descriind motivul, Malraux isi rememora emotia inedita provocata de intilnirea cu astfel de privelisti. La poalele cascadelor se aprindeau luminari, slavind o alianta fundamentala; natura si gestualitate umana se imbratisau in sfintenia unui ritual.
______
Erata: In prima parte a articolului despre Expozitia Ion Gheorghiu, „Sancta memoria“, din numarul 147-148, coloana IV, trebuie citat: „nu-i priesc stratificarile sistematice“ (rindurile 3-4) si «printre negruri imperioase» (rindul 22 de jos).