In data de 2 martie s-a inchis una dintre cele mai deosebite retrospective Amedeo Modigliani, L’ange au visage grave, la Muzeul Luxembourg. Dupa o alta expozitie, foarte mediatizata si vizitata la Paris pentru ca alatura doua nume celebre, Matisse – Picasso (chiar daca pictura, arta celor doi e aproape imposibil de pus in relatie, lucru care ne face sa ne intrebam ce miza teoretica, curatoriala a avut aceasta intreprindere; poate ratiuni comerciale, pentru ca nici un curator nu poate stabili o legatura pertinenta intre cei doi, uleiul si apa), L’ange au visage grave a fost un omagiu facut cu rafinament si inalta tinuta stiintifica si muzeografica.
In primul rind, am dori sa mentionam scenografia frapanta a expozitiei, realizata de Sylvestre Verger Art Organisation, sVo Art, care a reusit doua performante. Pe de-o parte, fiecare lucrare avea „montura“ sa proprie, spatiul de respiratie, adesea iluminarea proprie (capodoperele, marii maestri nu se expun ca la noi, la intimplare, in ideea ca oricum Brancusi, de exemplu, sau Brauner vor fi receptati la intensitatea potrivita chiar daca nu exista nici o gindire in spatele expunerii, iar soclurile, vitrinele, ca si ideile sint modeste) intr-un spatiu dominat de negru si umbra, creind efectul unor insule de stralucire. Se remarcau la acest capitol si excelentele dispozitive de expunere (totul negru), schelete metalice al caror design up to date nu tintea sa le camufleze prezenta, ci o expunea cu sinceritate si stil.
Pe de alta parte, Muzeul Luxembourg este unul relativ mic, iar scenografia, culoarea (la un moment dat, oglinzile), light design-ul si traseele (nu s-a recurs la panouri – elemente de plin, creatoare de densitate, ci la suspendarea lucrarilor de structurile metalice care creau parcursul, cu spatii libere, cu gol intre ele) multiplicau spatiul, ecou contemporan al arhitecturii manieriste. La intrare te incadrau doua mari portrete fotografice in sepia: Modigliani si Jeanne Hébuterne.
Poate lucrul cel mai surprinzator si placut pentru vizitatorul roman este locul care i s-a dat lui Brancusi in aceasta expozitie, chiar de la inceput. Curatorul Marc Restellini, care a urmarit cronologic si indeaproape evolutia artistica a lui Modigliani, selectind lucrarile sale cheie, a tinut sa arate ca la inceputurile artei sale, ale formarii stilului sau unic, a existat la un moment dat influenta si, adaugam noi, prietenia lui Constantin Brancusi un text important ne aviza in acest sens. Au fost expuse foarte putine sculpturi (perioada de sculptor a lui Modigliani fiind foarte scurta) si desene pregatitoare (unul dintre ele pare un ecou al Muzei adormite; in orice caz, ambele lucrari se intilnesc clar sub auspiciile curentului tutelar, modernismul).
Mai multe muzee au imprumutat piese din patrimoniul lor si portretele unor artisti ca Soutine, Max Jacob, Picasso, Kisling, efigiile Jeannei Hébuterne; alaturi de portretele sustinatorului artistului, Zborowski, celebrele si minunatele nuduri si mai putin cunoscutele peisaje au creat un corpus coerent si viu de lucrari.
______
L’ange au visage grave – Amedeo Modigliani, Paris, Muzeul Luxembourg, 23 octombrie 2002-2 martie 2003

