OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe 3 noiembrie va avea loc peste Ocean lansarea oficiala a editiei americane a jurnalului lui Mihail SEBASTIAN: Journal, 1935-1944 (Translated from the Romanian by Patrick CAMILLER, with an Introduction and Notes by Radu IOANID, Ivan R. Dee, Chicago, 2000, Published in Association with the United States Holocaust Memorial Museum). In numarul din 2 octombrie al reputatei reviste The New Yorker au aparut in avanpremiera ample extrase, prefatate de o nota semnata de Norman MANEA in care sint oferite detaliile de context necesare pentru intelegerea textului. Fragmentele din jurnal sint asezate sub titlul Friends and Fascists / Prieteni si fascisti. Apreciindu-l ca pe „una dintre cele mai importante marturii ale tragediei evreiesti din acea perioada“, Norman MANEA compara jurnalul lui SEBASTIAN cu amintirile de la Auschwitz ale lui Primo Levi si cu jurnalul Annei Frank. „Spre deosebire de Levi si Frank, care scriu din mijlocul Iadului, descriind viata in lagarele de concetrare sau in ascunzatoare, Sebastian scrie, cu onestitate si acuitate analitica, din Purgatoriul propriei sale camere din Bucuresti, in care traieste sub pericolul iminent al deportarii si al mortii“…
Textul care urmeaza (cu continuare in numarul nostru viitor) este traducerea prefetei lui Radu IOANID la editia americana a Jurnalului lui SEBASTIAN. (Titlul apartine redactiei.)

„Iarta-ma, dar nu te cred“, spuse Woland. „Nu se poate. Manuscrisele nu ard.“
Mihail Bulgakov, Maestrul si Margareta

In ziua de 29 mai 1945, pe cind se grabea sa traverseze o strada din centrul Bucurestiului, Mihail Sebastian, in virsta de 38 de ani, atasat de presa in cadrul Ministerului roman al Afacerilor Externe, a fost lovit mortal de un camion. In acel moment, Sebastian intirziase la o reuniune la Sala Dalles, unde trebuia sa tina un curs despre Honoré de Balzac.

Sebastian, pe numele sau adevarat Iosif Hechter, se nascuse in 1907 la Braila. Atunci cind a murit, era binecunoscut in cercurile literare si politice bucurestene ca scriitor, critic literar si autor al citorva piese de teatru care s-au bucurat de succes. Moartea sa neasteptata i-a adus pe mama si pe fratii sai intr-o stare de soc, in timp ce membrii inaltei societati bucurestene au refuzat sa creada. Din cind in cind, pe masura ce timpul se scurgea, citeva foste iubite ale sale se gindeau cu tandrete la el, cite un critic literar ii mentiona numele, iar cite un director de teatru ii punea in scena ocazional vreo piesa.
In cele din urma, numele sau a inceput sa fie legat in special de piesele si mai putin de romanele pe care le-a scris. Si mai putin cunoscut a fost jurnalul pe care Sebastian l-a scris in perioada 1935-1944 si care a ramas printre lucrurile sale. In 1961, cind fratele sau Benu a emigrat in Israel, a scos din tara si jurnalul prin curierul diplomatic al Ambasadei acestei tari. Benu avea dreptate sa fie precaut; si inainte, si dupa acea data, multe manuscrise au fost confiscate de Securitate, serviciul secret roman, si au disparut pentru multi ani, daca nu pentru totdeauna.

Extraordinarul jurnal al lui Sebastian a fost publicat integral in romaneste pentru prima data in 1996, dupa care a urmat o editie franceza in 1998. Jurnalul a fost ca o bomba cu ceas, publicarea lui generind o dezbatere exploziva asupra naturii antisemitismului romanesc in general si a rolului Romaniei in Holocaust in special. Criticul literar Vasile Popovici nota in urma lecturii jurnalului: „Nu poti ramine acelasi. Problema evreiasca devine problema ta. Un imens sentiment de rusine se intinde asupra unei intregi perioade a culturii si istoriei nationale, iar umbra ei te acopera si pe tine“.
Jurnalul lui Sebastian infatiseaza perioada de crestere a trei dictaturi antisemite in Romania, care mai de care mai distrugatoare pentru cei 759000 de evrei romani. Aceasta triada a debutat cu regimul Regelui Carol al II-lea (februarie 1938-septembrie 1940), a continuat cu regimul lui Ion Antonescu in alianta cu Garda de Fier fascista (septembrie 1940-ianuarie 1941) si s-a terminat cu Ion Antonescu in ipostaza de Conducator, sef solitar al statului dupa suprimarea violenta a fostilor aliati din Garda de Fier (1941-1944).
Jurnalul lui Sebastian nu este nici singura si nici macar prima marturie scrisa a nazificarii societatii europene de dupa primul razboi mondial. Cel al lui Victor Klemperer, Voi depune marturie: un jurnal al anilor de nazism, 1933-1945, rememoreaza, de asemenea, felul brutal si nemilos in care societatea in care s-a nascut l-a respins doar din cauza ca era evreu.

La fel ca si Sebastian, Klemperer a inregistrat si a notat agresiunea nazismului asupra libertatii sale fizice si intelectuale. Cu toate acestea, in timp ce scria din punctul de vedere al unui evreu aflat in mijlocul Reich-ului nazist din Berlin, Klemperer era protejat de statutul „arian“ al sotiei sale si de propria sa convertire. Sebastian a scris sub regimul fascist romanesc (diferit de nazismul german), nefiind protejat impotriva agresiunii, neavind rude „ariene“ si refuzind sa se converteasca. Merita sa subliniem faptul ca acest lucru era pentru Sebastian o problema principiala. Desi nu avea prea multe legaturi religioase cu iudaismul, dispretuia reactia tovarasilor sai evrei care considerau ca singura solutie pentru a scapa de deportare era convertirea: „Mergi spre catolicism! Converteste-te cit de repede poti! Papa te va apara! El este singurul care te poate inca salva… Chiar daca n-ar fi atit de grotesc, chiar daca n-ar fi atit de stupid si de lipsit de sens, tot n-as gasi motive pentru asa ceva. Undeva, pe o insula cu soare si umbra, inconjurat de liniste, siguranta si fericire, mi-ar fi pina la urma indiferent daca sint sau nu evreu. Dar aici si acum, nu pot fi altceva. Si nici nu cred ca as vrea sa fiu“. In momentul culminant al persecutiei anti-evreiesti din septembrie 1941, Sebastian s-a dus la sinagoga din dorinta de a fi alaturi de tovarasii sai evrei: „Rosh Hashanah. Mi-am petrecut dimineata la Templu. L-am ascultat pe Safran srabinul sef al Romanieit, care tocmai se apropia de sfirsitul predicii. Stupid, pretios, eseistic, gazetaresc, superficial si neserios. Dar oamenii plingeau – eu insumi aveam lacrimi in ochi“.

Nu numai din punctul de vedere al „evreitatii“ lor se deosebesc Sebastian si Klemperer (si deci si perspectivele pe care le-au propus prin jurnalele lor). Probabil ca mai importante au fost mediile diferite in care au trait si insasi natura miscarilor fasciste pe care au trebuit sa le suporte. In timp ce Klemperer a supravietuit datorita chichitelor legale ale definitiilor naziste ale „iudaitatii“, Sebastian a supravietuit datorita naturii oportuniste a regimului fascist romanesc. Ca aproape jumatate din evreii romani, Sebastian a ramas in viata pina in 1944 datorita faptului ca autoritatile romane si-au schimbat in ultimul moment tactica, ba chiar si pozitia fata de asa-numita „problema evreiasca“. Cind Maresalul Antonescu si altii ale caror voci contau in epoca au inteles ca Romania, aliata cu Germania nazista, s-ar putea sa nu se afle de partea cistigatoare a razboiului, deportarea si masacrarea evreilor romani a fost stopata. Astfel, evreimea romaneasca, supusa exterminarii intre 1941 si 1942, a devenit brusc o moneda de schimb, un mijloc prin care autoritatile romanesti puteau spera sa cumpere bunavointa Aliatilor si sa indulceasca repercusiunile postbelice ale infringerii. Jurnalul lui Sebastian este, printre altele, o cronica cuprinzatoare a anilor in care destinul colectiv al evreilor romani atirna de un fir de ata.

In secolul al XIX-lea si la inceputul secolului al XX-lea, Bucurestiul, orasul in care a trait si murit Sebastian, era numit cu tandrete „micul Paris“. Plin de sarm si de personalitate, Bucurestiul era un oras modern, iluminatul electric fiind introdus inca din 1899, la un an dupa ce arhitectul francez Albert Galleron construise impresionanta sala de concerte a Ateneului Roman. Bulevarde frumoase, precum Calea Victoriei, erau strajuite de resedinte private cu aspectul unor palate si de hoteluri somptuoase, intre care faimosul Atenée Palace. Pe aceeasi strada, un zgirie-nori in stil new-yorkez, proprietate a ITT, se afla fata in fata cu popularul restaurant Capsa. Tramvaiele electrice serveau pentru transportul public din oras, iar automobilele elegante isi purtau proprietarii la intilniri de afaceri sau de placere. Bucurestiul era un oras cosmopolit si membrii inaltei sale societati calatoreau la Paris sau la Viena, imbracindu-se dupa módele vestice. Aristocratia aflata in declin si burghezia in ascensiune se confruntau pentru a obtine bogatie si prestigiu, iar simbolurile averilor si ale statutului lor erau etalate peste tot. Vile moderne erau raspindite in partea de nord a orasului, pe linga frumosul parc Herastrau.

Bucurestiul avea multe alte spatii verzi minunate, printre care Parcul Cismigiu, copie a Central Park-ului din New York, si Parcul Libertatii, proiectat de arhitectul francez Eduard Redont. Iernile erau destul de reci, iar verile prea calde in Bucuresti, dar statiunile din Muntii Carpati si cele de pe litoralul Marii Negre se aflau la distante de doar citeva ore de mers cu trenul sau cu masina. Ca orice alta capitala, Bucurestiul avea si el muzeele sale, galerii de arta, universitati, ziare, scoli publice si private si, desigur, intelectuali.
Cu toate acestea, dintotdeauna un oras al contrastelor, pe strazile Bucurestiului se amestecau inalta societate si vecinii sai mai putin norocosi din clasa de mijloc, cu taranii olteni desculti veniti cu lapte si brinza si cu gradinarii bulgari care vindeau legume proaspete. Spre deosebire de centrul orasului, presarat cu vile si hoteluri elegante, in mahalalele bucurestene se aflau intreprinderi cu aspect neplacut si cartiere in care populatia saraca locuia in case ieftine, adesea situate pe strazi nepavate. Ici si colo, pietele orientale si un anumit fel de tirguiala le aminteau vizitatorilor straini ca „micul Paris“ era, de fapt, mai aproape de Levant decit ar fi fost multi romani dispusi sa recunoasca.

Jurnalul lui Sebastian capteaza o imagine a acestei lumi colorate, astazi disparute. Nu este doar o evocare a Holocaustului, ci si jurnalul unei vieti in desfasurare. Autorul a scris despre viata sa cotidiana din Bucuresti, despre relatiile sale amoroase, despre vacante si despre concertele – in special simfonice – pe care le adora. Era atit de indragostit de muzica, in special de Beethoven si Bach, incit ea devenea uneori mai importanta decit idilele sale. Cind a inceput jurnalul avea 28 de ani. Era deja celebru datorita romanului De doua mii de ani si datorita perversei prefete antisemite scrise de mentorul sau, Nae Ionescu. Sebastian era un intelectual evreu roman asimilat care facea eforturi pentru a se tine serios de scris si pentru a gasi un sens existential propriei sale vieti. Fragmentele referitoare la relatiile cu mama si cu cei doi frati ai sai sint la fel de personale si de intime precum cele despre viata sa amoroasa intensa si nu intotdeauna fericita. Cititor avid, Sebastian ii indragea in special pe Proust, Gide, Balzac si Shakespeare.
Pe linga latura sa intima, jurnalul lui Sebastian descrie si viata sociala si politica a capitalei romanesti intre 1935 si 1944. Sebastian avea legaturi cu aristocrati liberali bogati si cunoscuti, cu democrati autentici si cu oportunisti de ultima speta, cu evrei sionisti si cu evrei comunisti, cu actori, romancieri si critici literari. Si-a scris romanele si piesele in Bucuresti, dar si in nu foarte indepartatii Munti Bucegi. Isi petrecea vacantele pe litoralul Marii Negre si uneori calatorea in strainatate, mai ales in Franta.

Sebastian a avut un destin straniu. A apartinut unui grup de tineri intelectuali talentati, apropiati ai ziarului Cuvintul, care fusese la inceput nonconformist si relativ liberal. Cind Cuvintul a devenit foaia oficiala a Garzii de Fier, multi dintre prietenii lui Sebastian s-au indreptat, impreuna cu mentorul lor comun, Nae Ionescu, spre fascismul romanesc. Multe dintre referirile lui Sebastian la prietenii si colegii sai din acest grup par benigne la inceput, dar jurnalul sfirseste prin a infatisa democratia romaneasca – si pe multi dintre fostii sai prieteni – in cadere libera in fascism. Asa cum noteaza Sebastian in primii ani ai celui de-al doilea razboi mondial, viata lui s-a ingustat progresiv. Multi dintre „prietenii“ sai l-au parasit, iar legislatia din ce in ce mai antisemita l-a transformat intr-un paria.

Politica romaneasca interbelica era putin mai democratica decit cea din Bulgaria, Ungaria si Polonia. Guvernul de atunci era un model de democratie pe linga dictaturile fasciste si comuniste ce aveau sa urmeze. Cu toate acestea, politica interbelica era supusa vointei monarhului. Cind regele era nemultumit de primul-ministru, il inlocuia cu un reprezentant al opozitiei. Acestuia, mai maleabil, mai supus regelui, i se dadea sarcina de a organiza alegeri, un aranjament care aproape intotdeauna (si nu surprinzator) avea ca rezultat cistigarea de catre partidul noului premier a unei majoritati confortabile in parlament. In fapt, Romania a avut dupa primul razboi mondial o democratie incipienta, supusa inevitabil riscului de a ceda tentatiei totalitarismului european aflat in ofensiva.

Antisemitismul, caracteristica intotdeauna predominanta in Romania moderna, a continuat sa marcheze fragila ei democratie. Pe toata perioada secolului al XIX-lea, politicienii si intelectualii romani au fost foarte antisemiti; nici considerabilele schimbari constitutionale si politice aduse de primul razboi mondial (de exemplu adoptarea unei constitutii moderne si a sufragiului nominal) nu au influentat aceasta trasatura structurala. In ciuda deceniilor de presiune din partea puterilor occidentale, Romania a refuzat pina in 1923 sa acorde evreilor drepturi egale prin lege, dupa care a facut-o scrisnind din dinti. Dupa 1929, pe fundalul crizelor economice succesive, asa-numita „problema evreiasca“ a capatat tot mai mult un caracter de masa, astfel incit activitatile antisemite nu s-au mai inregistrat doar in contul organizatiilor radicale. Atit partidele democratice, cit si cele fasciste exploatau agitatia antisemita. Intelectualii au intrat si ei in aceasta dezbatere; cei orientati spre Garda de Fier se aflau, bineinteles, in prima linie a campaniilor antisemite indreptate impotriva evreilor romani. In afara solutiilor radicale propuse pentru „problema evreiasca“, ei cereau inlocuirea democratiei cu un regim de tip nazist cu parfum specific romanesc. Cu toata evolutia moderna a Romaniei, antisemitismul a fost un element dominant si ramine inca larg raspindit in cercurile intelectuale de astazi.

Tragedia intelighentiei romanesti interbelice a fost aceea ca, in loc sa incerce sa imbunatateasca un sistem politic imperfect, a ales sa-l arunce cu totul peste bord, alaturindu-se personalitatilor si sistemelor totalitare. Politologul George Voicu a descris foarte bine abandonarea la sfirsitul anilor ’30 a modelului politic occidental: „sIntelectualii romanit nu s-au opus cu adevarat nici uneia dintre dictaturile care au urmat (regala, gardista, militara si comunista), pentru ca terenul era sociologic vorbind pregatit: a aparut o cultura politica oarecum ingaduitoare cu acestea, daca nu cumva solidara cu ele.“ Sebastian a trait si a descris tocmai acest abandon civic, aceasta „nazificare“ a societatii romanesti. Reflectata in jurnal, ea reprezinta unul dintre cele mai importante aspecte ale lui.

Nae Ionescu (nici o legatura cu dramaturgul Eugen Ionescu) a fost un adevarat maitre à penser al generatiei de intelectuali influentati de Garda de Fier. „Eminenta cenusie“ si unul dintre principalii ideologi ai Garzii de Fier, Nae Ionescu preda filozofia la Universitatea din Bucuresti, iar mai tirziu a fost platit de catre I.G. Farben pentru activitatile sale pro-naziste. Contemporanii l-au descris ca pe un personaj superficial, lipsit de scrupule, oportunist si cinic. La sfirsitul anilor ’20, Nae Ionescu, care devenise deja un intelectual influent, dar nu inca un ideolog al Garzii de Fier, l-a „descoperit“ si l-a publicat pe Mihail Sebastian. Acesta din urma n-a uitat niciodata sprijinul lui Nae Ionescu si de aceea a incercat in repetate rinduri sa scuze si sa explice rational atitudinea mentorului sau din tinerete.
Una dintre optiunile fundamentale ale lui Sebastian a fost aceea de a se considera pe sine mai mult roman decit evreu, o decizie fireasca pentru un om al carui spirit si a carui productie intelectuala apartineau culturii romane. A descoperit curind, insa, cu durere, ca acest lucru era o iluzie: atit mentorul sau intelectual cit si prietenii l-au respins in ultima instanta doar pentru ca era evreu.

Prima mare deziluzie a venit din partea lui Nae Ionescu. Rugat in 1934 de Mihail Sebastian sa scrie o prefata la cartea sa De doua mii de ani, Ionescu a scris un pamflet antisemit dezlantuit. El le-a explicat lui Sebastian si cititorilor sai ca un evreu nu poate apartine nici unei comunitati nationale. „Apartenenta la o anumita comunitate nu este o alegere individuala“, spunea el. „O persoana poate servi o comunitate si o poate servi eminent, isi poate da chiar viata pentru ea, dar acest lucru nu il apropie mai mult de ea. Germania a purtat razboiul datorita activitatii a doi evrei, Haber si Ratheneau. Cu toate acestea, ei nu au devenit germani. Ei au servit, dar din afara, de dincolo de zidurile comunitatii spirituale germane. Este oare acest lucru nedrept? Intrebarea nu are sens: e pur si simplu un fapt.“ Nae Ionescu l-a avertizat pe Sebastian sa nici nu incerce sa se gindeasca la sine ca la un roman: „E o iluzie asimilationista, e iluzia atitor evrei care cred sincer ca sint romani… Aminteste-ti ca esti evreu!… Esti tu oare, Iosif Hechter, un om din orasul Braila de pe Dunare? Nu, tu esti un evreu din orasul Braila de pe Dunare“. Sebastian a decis totusi sa publice prefata antisemita a lui Ionescu, careia i-a raspuns cu minie si tristete intr-o carte ulterioara.

El a inteles ca Nae Ionescu era oportunist chiar si in credinta sa legionara. Cu toate acestea, scriitorul evreu continua sa aiba sentimente amestecate fata de filozoful fascist – „tandrete, iritare, indoiala, dezgust“. Cind, in mai 1938, Nae Ionescu a fost arestat si trimis intr-un lagar de concentrare tocmai pentru activitatile sale de lider al Garzii de Fier, Sebastian a fost indurerat si ingrijorat. A continuat sa incerce sa explice actiunile politice ale lui Ionescu ca pe „erori de apreciere“ datorate „pe jumatate unei farse, pe jumatate ambitiei“. In martie 1940, cind Nae Ionescu a murit, Sebastian a plins nestavilit, considerindu-i moartea o infringere si o nedreptate.

(Textul lui Radu Ioanid apare cu acordul editorului american.
Introduction to Journal, 1935-1944 by Mihail Sebastian, copyright © 2000 by Ivan R. Dee, Inc., reprinted by permission.)