OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nae Ionescu si cei ce l-au urmat au sperat ca ideologia Garzii de Fier, cu amestecul ei de anticapitalism, antisemitism si anticomunism, ar putea fi solutia problemelor Romaniei. Asa cum afirma politologul Marta Petreu, Nae Ionescu „a pregatit si a influentat o parte a tinerilor intelectuali, indreptindu-i spre ideologia legionara crestin-ortodoxa. E cert ca influenta lui Nae Ionescu s…t a avut impact asupra celui mai cultivat segment al intelighentiei tinere pro-legionare s…t In articolele tinerilor intelectuali legionari pot fi gasite toate ingredientele acestei doctrine: atacuri la adresa statului democratic si a liberalismului, afirmarea nationalismului dur, respingerea lumii occidentale, ideea dictaturii legionare, revolutia nationala perpetua (dupa modelul revolutiei fasciste perpetue), exaltarea crestinismului ortodox etc. Cu cit o idee a doctrinei legionare era mai obscura si mai mistica, cu atit avea mai mult succes printre tinerii intelectuali pro-legionari“. Jurnalul lui Sebastian ofera un fel de radiografie a barbarizarii intelighentiei romanesti in perioada acestor dictaturi. Catre anul 1937, Sebastian nu mai avea mari iluzii in legatura cu prietenii sai care devenisera membri ai Garzii de Fier. Totusi, a continuat sa se vada cu ei, notind in jurnal cit de dureroasa devenise situatia.

Antisemitismul ajunsese o tema principala in scrierile acestor tineri intelectuali. Ei ii blamau pe evrei pentru tot ceea ce li se parea lor ca nu merge bine in societatea romaneasca: liberalism, saracie, sifilis, alcoolism, comunism, prostitutie, proxenetism, avort, homosexualitate, socialism, feminism. Inainte de formarea primului guvern roman antisemit, Sebastian a asistat la amplificarea antisemitismului nu numai printre intelectuali, ci si pe strazile Bucurestiului. In iunie 1936 a facut o descriere foarte vie a acestui fenomen, pledind pentru autoapararea evreilor in replica. Atunci cind, la sfirsitul anului 1937, s-a instalat guvernul antisemit Goga-Cuza, Sebastian a prevazut imediat calea pe care Romania o va urma, notind ca, pentru prima data, declaratiile oficiale aparute in presa contineau cuvintele „jidan“ si „dominatia lui Iuda“. A anticipat corect revizuirea cetateniei evreilor si a prezis cu exactitate faptul ca isi va pierde slujba pentru ca era evreu.
Sub influenta Garzii de Fier, unul dintre cei mai apropiati prieteni ai lui Sebastian, Mircea Eliade, a devenit repede un antisemit fanatic. Binecunoscut gazetar si romancier in Romania interbelica, Eliade a facut o exceptionala cariera dupa cel de-al doilea razboi mondial la Universitatea din Chicago, unde a predat istoria religiilor. Spre deosebire, totusi, de alti ilustri reprezentanti ai generatiei sale, Eliade nu si-a recunoscut niciodata trecutul de ideolog al Garzii de Fier si nu a fost auzit niciodata exprimin-du-si regretul de a fi fost implicat in aceasta organizatie fascista.

In presa romaneasca, Eliade a publicat atacuri antisemite stridente. „Este posibil“, intreba el, „ca natiunea romaneasca sa sfirseasca in cea mai mizerabila dezintegrare din istorie, mincata de saracie si de sifilis, invadata de evrei si sfisiata de straini, demoralizata, tradata si vinduta pentru citeva milioane de lei?“ Aceasta rabufnire din decembrie 1937 ii era caracteristica. Cu vreo doua luni inainte, Eliade plonjase intr-un lung discurs xenofob prin care reprosa autoritatilor toleranta aratata evreilor: „N-am ridicat un deget in timp ce priveam cum elementul evreiesc se consolideaza in orasele transilvanene. s…t De la razboi incoace, evreii au invadat satele din Maramures si Bucovina si au obtinut o majoritate absoluta in toate orasele Basarabiei. s…t Stiu foarte bine ca evreii vor striga ca sint antisemit, iar democratii ca sint huligan sau fascist. s…t Nu ma deranjeaza deloc cind ii aud pe evrei strigind «antisemitism», «fascism», «hitlerism»“.
Intr-o maniera tipica pentru Garda de Fier, Mircea Eliade cerea recurgerea la violenta impotriva adversarilor miscarii. In 1936, in timpul unei conversatii purtate cu Sebastian, a izbucnit, pledind pentru executarea ministrului pro-occidental de externe al Romaniei, Nicolae Titulescu: „Ar trebui sa fie [...] ciuruit cu gloante. Spinzurat de limba“.

Daca in 1936 Sebastian inca mai incerca „sa faca tot posibilul pentru a-l pastra“ pe Mircea Eliade ca prieten, in martie 1937 parea sa fi devenit constient de faptul ca o asemenea prietenie ajunsese imposibila: „Nu ne vedem zile de-a rindul – si, cind ne vedem, nu mai avem ce sa ne spunem“. In aceiasi ani, Sebastian se arata „ingrozit“ de faptul ca Eliade participase la campania electorala a Garzii de Fier. Pe de alta parte, cind Eliade a fost arestat, in august 1938, din cauza activitatilor sale legate de Garda de Fier, Sebastian s-a ingrijorat si i-a explicat comportamentul ca fiind „o penibila copilarie“. La scurt timp, prieteni sus-pusi l-au numit pe Eliade in posturi in strainatate, unde se afla in afara oricarui pericol.
Cind Eliade a fost numit in diplomatie (intii la Londra si apoi la Lisabona), Sebastian scria cu amaraciune despre prietenul sau care, asa simtea el, l-a tradat si nu l-a mai vizitat niciodata in perioada razboiului. „Succesele, chiar si atunci cind decurg dintr-o infamie morala, ramin tot succese“, nota Sebastian. Oportunismul lui Eliade este probabil cel mai bine dezvaluit de faptul ca a fost in slujba a trei guverne consecutive care s-au aflat in conflict, incepind cu dictatura Regelui Carol al II-lea, care l-a executat pe C.Z. Codreanu (liderul Garzii de Fier si idolul lui Eliade) si al carui regim avea sa-l trimita pe Eliade intr-un lagar. A slujit apoi si guvernele conduse de generalul Antonescu, cu si fara Garda de Fier.

Dintre prietenii lui Sebastian, un alt sustinator ferm al Garzii de Fier a fost E.M. Cioran, stralucit scriitor si filozof care, in perioada exilului sau parizian postbelic, a regretat in mod deschis „pactul cu diavolul“. Cu ani in urma, in perioada ascensiunii fascismului, el scrisese: „Sint putini aceia, chiar si in Germania, care il admira mai mult decit mine pe Hitler“. Cu toate acestea, Sebastian il descria in ianuarie 1941 ca pe un om „interesant, remarcabil de inteligent, fara prejudecati si cu o dubla doza de cinism si lasitate, amuzant reunite“.
Dinu (Constantin) Noica, filozoful care a creat dupa razboi o scoala de gindire non-comunista tolerata de regimul lui Ceausescu, s-a alaturat Garzii de Fier in 1938. Si el era prieten cu Sebastian. In toamna lui 1940, el si prietenii sai legionari au preluat puterea. Noica i-a indemnat atunci pe romani sa descopere antisemitismul pina nu e prea tirziu si a raspindit doctrina ultranationalista plina de ura a unui regim criminal care, credea el, nu va putea fi niciodata dezavuat.

Regizorul de teatru Haig Acterian a devenit si el, ca si ceilalti prieteni ai lui Sebastian, membru al Garzii de Fier, participind la rebeliunea anti-antonesciana din ianuarie 1941 care, prin excesele ei antisemite, poate fi considerata echivalentul romanesc al „Noptii de cristal“ germane. In 1936, Sebastian era uluit de admiratia lui Acterian pentru Corneliu Codreanu, liderul Garzii de Fier, amintindu-si ca „in 1932, Haig era comunist“. Pe masura ce avanseaza in lectura jurnalului lui Sebastian, cititorul simte cum se risipeste speranta autorului ca ceea ce se intimpla cu prietenii sai nu era decit un simplu accident si ca vor redeveni oameni „normali“.
Daca Eliade, Cioran, Noica si Acterian au avut minima decenta de a-si reprima antisemitismul in fata lui Sebastian, nu se poate spune acelasi lucru despre sotia lui Acterian, Marietta Sadova, descrisa de Sebastian in 1936 ca o viitoare „Leni Riefenstahl a statului zelea-codrenist“. „Inecata de antisemitism“, ea a strigat in prezenta lui Sebastian: „Jidanii sint de vina s…t Ne iau piinea de la gura, ne exploateaza, ne inabuse. Sa plece de aici. Asta e tara noastra, nu a lor. Romania romanilor!“

Sebastian era exasperat si bulversat de fanatismul fascist al prietenilor sai, dar facea in continuare eforturi pentru a gasi „greselii lor barbare“ o explicatie rationala. In 1939, cind regele Carol al II-lea a reprimat violent Garda de Fier, in urma asasinarii prim-ministrului sau, Armand Calinescu, executind sute de membri ai Garzii, Sebastian a fost indurerat de aceste represalii si i-a parut in continuare rau pentru fostii sai prieteni.
In 1945, binecunoscutul dramaturg Eugen Ionescu, care i-a fost lui Sebastian prieten apropiat si nesovaitor, a scris despre generatia Garzii de Fier: „Am fost corupti moral si abjecti. s…t Eu insumi n-am a-mi reprosa ca as fi fost fascist. Dar celorlalti li se poate aduce acest repros. Mihail Sebastian si-a pastrat mintea lucida si un autentic umanism. Cioran se afla aici in exil. El admite ca a gresit in tinerete. Imi este greu sa il iert. Mircea Eliade soseste zilele acestea: in ochii lui totul este pierdut de cind «a cistigat comunismul». El este cu adevarat vinovat. Si atit el, cit si Cioran, Vulcanescu si acest imbecil de Noica si atitia altii sint victimele odiosului defunct Nae Ionescu. s…t Din cauza lui, toti au devenit fascisti. s…t El a creat o Romanie stupida si groaznic de reactionara“.

Cunoscutul romancier Camil Petrescu, prieten apropiat al lui Sebastian, nu a intrat in Garda de Fier, dar a reflectat poate mai bine decit oricine nazificarea si oportunismul majoritatii intelighentiei romanesti. Sebastian tinea la Petrescu si il considera „una dintre cele mai frumoase minti din Romania… una dintre cele mai sensibile creaturi din Romania“. Ca si Marietta Sadova, Petrescu nu s-a sinchisit de antisemitismul sau fata de Sebastian. Totusi, spre deosebire de Sadova, el nu era plin de ura; era un antisemit zimbitor si familiar. Petrescu i-a spus lui Sebastian ca, din cauza nationalismului si comunismului lor (Petrescu considera comunismul ca fiind „imperialismul evreilor“), evreii au fost sursa reala a antisemitismului. Mai tirziu, in timpul razboiului, Petrescu a fost convins de cliseele propagandistice antisemite ale regimului Antonescu, care ii faceau pe evrei responsabili pentru esecurile militare romanesti si, in consecinta, ii blamau pentru propriul lor destin tragic. Petrescu ii mai invinovatea pe evrei, in special pe cei americani, pentru continuarea razboiului, intrucit din cauza lor compromisul devenise imposibil.

Bineinteles ca nu toti prietenii lui Sebastian erau antisemiti milosi sau fara inima. Antoine Bibescu l-a ajutat pe Sebastian in timpul serviciului sau militar si n-a permis nimanui sa faca aluzii antisemite in prezenta lui Sebastian. In vara lui 1941, cind in Romania se luau nenumarate masuri antisemite, Madeleine Andronescu, o alta prietena a lui Sebastian, i-a marturisit acestuia rusinea pe care o simte din cauza umilintei la care sint supusi evreii. Un alt bun prieten, diplomatul si politicianul Constantin Visoianu (mai tirziu unul dintre liderii emigratiei postbelice din Statele Unite), pe care Sebastian nu-l considera un sentimental, i-a facut o marturisire asemanatoare dupa ce a vazut un grup de evrei pe strada: „Cind vad un evreu, simt nevoia sa ma duc la el, sa-l salut si sa-i spun: «Te rog, domnule, crede-ma ca nu am nimic de-a face cu toate astea»“. In 1941, in perioada de virf a deportarii evreilor din Basarabia si Bucovina in Transnistria, Alexandru Rosetti, binefacatorul lui Sebastian, l-a sfatuit, de fapt, aproape ca i-a ordonat sa fuga din Romania in Palestina, prin Bulgaria si Turcia. Titu Devechi, alt bun prieten, l-a avertizat asupra amplorii macelului evreiesc din Basarabia si Bucovina. In ianuarie 1942, acasa la Rosetti, Sebastian l-a auzit pe un alt proeminent intelectual roman, Andrei Otetea, vorbind „cu emotie, stupoare si furie“ despre pogromul de la Iasi, in care au fost ucisi o mie doua sute de evrei, pogrom pe care Otetea l-a numit „cea mai bestiala zi din istoria omenirii“.

Sebastian a descris cu o acuratete fascinanta Holocaustul romanesc, pe masura ce acesta lua proportii in jurul lui. A trait grava discriminare din Bucuresti, dar nu a fost niciodata deportat intr-un lagar de concentrare. Spre deosebire de evreii din Basarabia, Bucovina si Transnistria, care au fost deportati si masacrati in masa, tortura lui Sebastian a insemnat munca fortata, confiscarea proprietatii, restrictii asupra posibilitatii de a munci si de a-si cistiga existenta, amenzi drastice si rationalizarea mincarii. Si totusi, pentru ca nu a fost inchis intr-un ghettou, Sebastian a putut sa urmareasca persecutarea conationalilor sai evrei mai putin norocosi, aflati la periferia societatii romanesti, si felul in care societatea romaneasca reactiona in fata Holocaustului.
Jurnalul e plin de detalii (confirmate ulterior prin documente de arhiva) asupra conditiilor in care au avut loc deportarile de evrei din Basarabia si Bucovina spre Transnistria in vara si toamna lui 1941. Cind aceste deportari au atins punctul culminant, Sebastian stia foarte bine cum erau trimisi evreii peste Nistru: „Drumurile Basarabiei si ale Bucovinei sint pline de cadavrele evreilor goniti de la casele lor spre Ucraina. Batrini, copii, bolnavi, femei – toti fara alegere, fara exceptie, sint aruncati pedrumuri si goniti spre Moghilev. s…t Din iunie pina azi cifra evreilor asasinati depaseste 100 000“. Jurnalul descrie la fel de detaliat si cum au fost deportati, in doar citeva ore, evreii din Gura Humorului si din Dorohoi.

Sebastian a fost martor al acestor evenimente cu „stupoare si uluire“, nemaigasind „loc pentru sentimente, gesturi sau cuvinte“. Ca un fotograf, a inregistrat „animatia nervoasa“, „fetele palide“, „disperarea muta care a devenit un fel de salut al evreilor“, „micile grupuri de evrei palizi, infometati, zdrentarosi, purtind cu ei boccele sau saci rupti“. Bine informat de prietenii sai bine situati, Sebastian a stiut chiar si cum vedeau autoritatile americane rolul Romaniei in razboi impotriva Uniunii Sovietice si responsabilitatea Romaniei asupra Holocaustului.
Sebastian a descoperit rapid esenta antisemitismului de stat al regimului antonescian. In august 1941, el constata ca „fiecare e o rotita in aceasta imensa uzina antisemita care e statul roman“. In luna octombrie a aceluiasi an, nota: „Antisemitismul organizat trece prin una din fazele lui cele mai negre. Totul e prea intentionat, prea vizibil pus in scena, ca sa nu aibe un sens politic“. Mai inainte descrisese „organizarea“ haotica a acestor actiuni romanesti antisemite.

La 23 august 1944, regimul Antonescu a fost rasturnat de Regele Mihai aliat cu citeva partide politice. Sebastian a simtit acum o mare usurare, stiind ca viata nu-i mai este in pericol. Dar, ca multi alti evrei, era sfisiat intre bucuria vederii Armatei Rosii eliberatoare si jaful pe care il aducea cu ea aceeasi armata. La o saptamina de la eliberare, Sebastian scria despre „exaltarea“ sa, dar si despre „zapaceala, frica, indoiala“ pe care le simtea fata de eliberatorii care violau, jefuiau si pradau. In acelasi timp, era deja dezgustat de oportunismul „noului aliat“ (Romania) al coalitiei impotriva Axei. „Rusii sint“, scrie el, „in definitiv, in dreptul lor. Dezgustatori sint localnicii – evrei si romani de-a valma“. La o saptamina de la eliberare, Sebastian critica aspru noua ideologie comunista in ascensiune si refuza sa lucreze pentru ziarul comunist Romania libera si pentru redactia sa „terorizata de conformism“.

Ampla dezbatere stirnita de aparitia in 1996 a primei editii romanesti a jurnalului lui Sebastian a dovedit inca o data ca antisemitismul ramine un element fundamental al culturii romane – numita de George Voicu „o cultura de idoli si tabuuri“. Idolii sint cam aceiasi intelectuali de extrema dreapta cu care era prieten Sebastian. Tabuurile interzic orice analiza critica serioasa a acestor idoli. Cu citeva zile inainte de a muri, in 1977, Petru Cretia, un distins intelectual roman, scria: „Am avut dovezi de natagaduit ale furiei stirnite de Jurnalul lui Sebastian si ale sentimentului ca inaltele valori nationale sint minjite de aceste dezvaluiri calme, triste si iertatoare facute de un martor nepartinitor (si adesea angelic)“. In aceste conditii, devine dificil, daca nu chiar imposibil sa te angajezi intr-o discutie serioasa asupra imaginii despre sine a romanilor si asupra autodefinirii ca natiune de victime eterne, niciodata de criminali.

Mare parte a intelighentiei romanesti pastreaza viu un important antisemitism cultural, mai subtil, probabil, dar nu mai putin periculos. De la Holocaust incoace, a devenit mai dificil pentru unii dintre acesti intelectuali sa se declare simultan pro-occidentali si antisemiti. De asemenea, ei sint adeseori dependenti de recunoasterea occidentala si de fondurile obtinute din Vest. Cu toate acestea, mesajul lor antisemit ramine evident. De aceea, desi marea majoritate a intelectualilor romani antisemiti nu neaga Holocaustul, ei abia il recunosc si o fac numai pentru a-l compara cu crimele comunismului. Multi se arata in declaratii afectati de suferinta produsa de Holocaust evreilor, dar o fac numai pentru a aduce acelorasi victime evreiesti acuzatia de a fi adus comunismul in Europa de Est si de a fi devenit noii criminali. Unii sustin, de asemenea, ca un puternic lobby evreiesc pastreaza un monopol asupra suferintei si neaga in acest fel dreptul victimelor Gulagului la funeralii si la comemorari. Intr-un articol aparut in martie 1998, Nicolae Manolescu sugera ca evreii au cautat sa monopolizeze procesul de „dezvaluire a crimelor contra umanitatii“. El a spus de asemenea ca „o proba indirecta in sprijinul banuielii mele este procesul intentat lui Garaudy in Franta, care nu spusese ca n-a existat Holocaust, dar ca s-a facut un teribil lobby in jurul lui.

Ei bine, chiar pierderea monopolului asupra acestui fel de lobby se pare ca-i nelinisteste pe unii. E insa incorect si imoral“, scria el, „sa astupi gura celor care pling milioanele de victime ale comunismului numai din teama ca nu vor mai ramine destui sa plinga milioanele de victime ale nazismului“.
Romancierul Norman Manea, supravietuitor din Transnistria, al carui articol Incompatibilitatile, aparut in aprilie 1998 in New Republic, comenta dezbaterea pe marginea jurnalului lui Sebastian, si Michael Shafir, politolog care a analizat aceasta dezbatere, au stirnit in Romania atacuri vitriolante. Dumitru Tepeneag, dizident roman sub comunism, a constatat ca autorii acestor tipuri de atacuri sint responsabili in cazul foarte probabil in care Romania va continua sa poarte „infama emblema de tara antisemita“. George Voicu nota ca multi intelectuali romani refuza sa recunoasca faptul ca „antisemitismul intelectual al romanilor este o problema a culturii romane, nu o «chestiune evreiasca»; si nu e nicidecum o problema secundara, ci una esentiala. Cei ce au datoria de a o cerceta, de a o evalua, de a o solutiona sint in primul rind intelectualii romani. [...] Cita vreme intelectualii romani vor considera aceasta problema ca secundara, pitoreasca, jenanta sau, si mai grav, ca antinationala sau ca falsa, temindu-se ca, abordind-o, ar comite un sacrilegiu, atita vreme cultura romana se va afla sub apasarea unor complexe idolatre, care o vor trage inapoi, intr-un ev revolut. Romania va fi astfel condamnata la un statut periferic si exotic, prea putin permeabil, riguros judecind, la valorile culturii europene sau occidentale“. Asa cum Sebastian insusi nota in jurnalul sau, in august 1944, la o saptamina dupa rasturnarea regimului Antonescu si cu doar citeva luni inaintea mortii sale, „Romania isi va reveni in fire atunci cind problema responsabilitatii va fi pusa cu seriozitate. Daca nu, va ramine in superficialitate“.

Traducere de
Diana SOARE
(Textul lui Radu Ioanid, introducere la traducerea in limba engleza a Jurnalului lui Mihail Sebastian, apare cu acordul editorului american.
Introduction to Journal, 1935-1944 by Mihail Sebastian, copyright © 2000 by Ivan R. Dee, Inc., reprinted by permission.)