OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In epoca contemporana politicul asaza fata in fata democratia, extremismul si terorismul. Trei atitudini politice nascute in interiorul spatiului configurat de regulile sistemului politic liberal. Istoria statului modern consemneaza coabitarea practicilor si institutiilor democrate cu manifestari radicale, anarhiste sau teroriste.
Terorismul politic, a carui evolutie s-a amplificat cu precadere in ultimele trei decenii ale secolului trecut, are ca actori state sau grupari paramilitare nestatale. O data cu 11 septembrie 2001, cind atacul terorist a produs, pe linga dezastrul material si numarul deosebit de mare al victimelor, o sfidare a celor mai importante simboluri ale valorilor economice politice si de securitate ale lumii moderne, constiinta civica si politica a omenirii a consimtit sa-si reconsidere atitudinea fata de un complex doctrinar si actional care respinge in totalitate democratia. Nu o recunoaste ca sistem politic, se raporteaza la ea prin instrumente specifice, agresive si distructive, vadit antidemocratice. Se opune modernitatii.

Dupa Afganistan, mai exact dupa ce talibanii si al-Qaeda vor fi anihilate, statele moderne, democratiile, urmeaza sa recurga la constructia unei strategii politice care sa descurajeze terorismul. Aceasta presupune cel putin o perspectiva coerenta de izolare si dezmembrare atit a organizatiilor teroriste internationale cit si a celor care actioneaza numai pe teritoriul unui singur stat. Dar, in acelasi timp, este nevoie de elaborarea unor strategii politice care sa ingradeasca coagularea factorilor favorizanti pentru manifestarea terorismului. Altfel, actiunile teroriste si ripostele antiteroriste, acest joc de-a soarecele si pisica, se vor relua dupa ce socul la reactia dura a SUA, pivot al unei largi si cosmopolite aliante politice impotriva islamismului fundamentalist, va fi depasit. Astazi exista oportunitati, generate din pacate de cataclismul de la 11 septembrie, ca ordinea mondiala si mentalitatile politice proprii razboiului rece sa fie abandonate, inlocuite. Dupa tranzitii regionale, ne confruntam cu necesitatea unei tranzitii in politica relatiilor internationale.

Recurs la istorie
In acest context revine in actualitate extremismul politic. Atitudini personale, miscari sau partide politice extremiste au fost si sint realitati cotidiene ale vietii politice democrate. Apogeul s-a produs, fara indoiala, in secolul al XX-lea, intre anii ’20 si ’40, cind fascismul s-a instalat ca forta politica dominanta in Europa. Practic, la sfirsitul primului razboi mondial, liberalismul nu a avut resursele politice pentru a raspunde sfidarii lansate de miscarile muncitoresti, de Revolutia bolsevica din octombrie 1917 din Rusia tarista si de supercriza economica din anii ’30. In multe tari europene consolidarea burgheziei ca grupare economica si politica dominanta s-a facut pe calea ascensiunii miscarilor politice de extrema dreapta. In Italia si Germania a ajuns la putere varianta extrema a extremismului politic. Hitler si Mussolini au impus atunci fascismul, ca sistem politic, in cea mai mare parte a batrinului continent, in regiuni din Africa si Asia. Nici continentul american nu a fost lipsit de guverne care, cel putin ideologic, si-au exprimat simpatia pentru Hitler. Harta guvernarilor democrate semnificative se restrinsese practic la Marea Britanie si SUA.
„In anii 1918-1920“, noteaza sugestiv istoricul englez E. Hobsbawm, „adunarile legislative au fost dizolvate sau au devenit ineficiente in doua state europene, in anii ’20 in sase, in anii ’30 in noua, in timp ce ocupatia germana a distrus puterile constitutionale in alte cinci state in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Pe scurt, singurele state europene cu institutii democratice adecvate au fost Anglia, Finlanda, statul liber Irlanda, Suedia si Elvetia“ (E. Hobsbawm, Secolul extremelor, Editura Lider, f.a., p.137). Economia si sistemul politic liberal se aflau in degringolada.

Regimurile politice fasciste au constituit extremismul politic total. Dincolo de aria geografica, de spatiul social in care s-au extins, ele au pus in aplicare intregul arsenal doctrinar si institutional propriu extremismului pentru a ajunge si a ramine la putere. Doctrinar, au apelat la intregul complex ideologic si filozofic care propovaduia discriminarea multipla, pe criterii etnice, rasiale, religioase, politice si sexuale. Refuzau in mod deschis valorile si practicile democratiei, ca fiind producatoare de haos si instabilitate, ca fiind o piedica in afirmarea civilizatiei, a fortei si superioritatii unei natiuni. Au conferit extremismului politic un caracter profund agresiv, criminal. Prin genocid si holocaust au redus dominatia politica la manifestarile obsesive ale expulzarii umanitatii din istorie. Din aceasta perspectiva calificarea fascismului ca barbarie sau primitivism politic este o amagitoare figura de stil. Discriminarea si reprimarea fizica a oamenilor sau a grupurilor sociale ajunsese o impersonala problema de tehnologie industriala.
Am lasat de o parte, in mod voit, chestiunea comunismului. Desi nu negam prezenta unor elemente care, pentru anumite perioade istorice, il circumscriu familiei extremismului politic de stinga. Nu impartasim insa, egalitatea facila dintre fascism si comunism care se vehiculeaza dupa disparitia blocului sovietic. Pe de alta parte, extremismul politic posttranzitie se inscrie in canoanele extremei drepte.

Extremismul politic se constituie si activeaza in interiorul democratiilor. El se foloseste de institutiile si practicile de reprezentare si legitimare a intereselor politice pe care sistemul democratic le construieste. Propaganda, manifestatiile sau marsurile de protest sint folosite ca mijloace pentru a se consolida si a da asaltul asupra puterii. Extremismul politic activeaza la lumina zilei pentru a-si largi baza sociala si electorala. Nu de putine ori, cind clasa politica dominanta se afla in criza, exponenti sau grupari politice democrate au sprijinit prestatia politica a extremismului.
Intotdeauna insa, guvernarile extremiste au amputat democratia, au compromis modernizarea ca proces global. Mai devreme sau mai tirziu aliatii partidelor extremiste ii abandoneaza. Istoria politica contemporana demonstreaza ca partidele si guvernele democrate reactioneaza de cele mai multe ori tardiv la ascensiunea extremismului. Sa fie oare extremismul un rau necesar al regimurilor democrate? Da si nu. Nefasta experienta a fascismului pe care a trait-o omenirea, consensul diverselor forte sociale si politice care au realizat alianta antifascista in anii ’40, victoria acesteia in cel de-al doilea razboi mondial prefigurau moartea extremismului politic, vigilenta crescuta a partidelor democrate. Nu a fost sa fie asa.

La sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial, renasterea democratiei si antifascismul partidelor constitutionale au facut putin prielnica manifestarea extremei drepte. Nici contextul socioeconomic nu favoriza extremismele. Imediat dupa razboi au urmat cei „30 de ani gloriosi“. La sfirsitul anilor ’60, Occidentul, incintat de sine, isi savura societatea de consum. De mai bine de doua decenii, economiile si nivelul de trai erau in crestere, pacea sociala parea ca inlocuise definitiv atmosfera tensionata a conflictelor sociale, partide sau coalitii democrate se succedau la putere.

In a doua parte a deceniului sapte, recesiunea economica, somajul resuscita politicile extremiste. Miscarea Sociala Italiana si Frontul National in Franta aveau sa fie cele mai cunoscute. Acum, dupa ce anii de explozie economica au insemnat si import de forta de munca, principala tema doctrinara si propagandistica avea sa se concentreze asupra strainului. Xenofobia si rasismul vor fi principalele subiecte cu care extremismul occidental va incerca sa reapara pe scena politica. Spre deosebire de perioada interbelica, cind s-a produs ascensiunea fascismului, extremismul postbelic nu isi mai asuma intregul arsenal doctrinar. Alaturi de anticomunism se vehiculeaza discriminarea rasiala, mai cu seama impotriva arabilor (Franta) sau turcilor (Germania), combinata cu accente xenofobe si antisemite. Discursul autoritarist, antidemocratic este in surdina.

Ipostaze ale extremismului politic
Regimurile democrate tolereaza asemenea manifestari. Nu lipsesc nici contrareactiile partidelor constitutionale. Nicaieri nu se ajunge insa la interzicerea extremismului. Formularea unui enunt riguros si satisfacator care sa confirme sau nu necesitatea extremismului politic in democratie este riscanta. Se pot emite diverse ipoteze de lucru. Una ar fi ca democratia, asemenea oricarei realitati sociale, este profund contradictorie. Sistem politic construit pe pluralism si libertatea de expresie, el permite si miscari sau organizatii politice aflate la limita constitutionalismului. Atita timp cit ele nu sint direct indreptate impotriva statului de drept. Numai ca, nu de putine ori, tocmai aceasta toleranta institutionala a adus clasa politica in situatia de a se vedea dominata de partide extremiste. Democratia a cedat in fata dictaturii, iar faptul daca ea a opus sau nu rezistenta la asaltul extremismului, respectiv maniera mai mult sau mai putin eroica in care a abdicat reprezinta o chestiune secundara. Pratic, nu exista reglementari politice pentru a impiedica politicile aventuriste, pentru a delegitima reactii politice irationale, arbitrare, intolerante. In cele din urma vointa politica majoritara statueaza pozitia si rolul extremismului in politica.

Ajungem astfel la o alta ipoteza, aceea a rolului covirsitor pe care il are actorul politic. Reactia institutiilor si deciziile politice sint conditionate de vointa politica a guvernantilor, a majoritatii parlamentare sau a liderilor. De aceea, acceptarea sau respingerea unor atitudini politice depinde in mare masura de judecata politicienilor. Adeseori pentru a-si face o imagine mai buna, partide politice democrate tolereaza actiuni cu caracter extremist. Astfel, manifestari nationaliste sau discriminatorii fata de minoritari, care pot fi prezente ca situatii particulare la aceste partide, sint trasaturi ingrosate, definitorii ale organizatiilor politice radicale. Opinia publica se concentreaza inspre amendarea acestora din urma. Acest tip de comportament de incurajare din partea unor formatiuni politice pluraliste, este facilitat si de absenta unei contrareactii la extremisme din partea societatii civile.
De asemenea, partidele extremiste pot fi folosite pentru „a scoate castanele din foc“.

Ele sint tolerate pentru a fi folosite ca actor principal in situatii limita. National-socialismul, de pilda, a fost incurajat sa guverneze de catre grupari ale politicii traditionale, conservatoare din Germania, pentru a restabili o societate aflata in criza. Dupa ce partidul lui Hitler s-ar fi compromis prin metodele agresive si arbitrare la care a recurs pentru a demola Republica de la Weimar, conservatorii, partidele de dreapta sperau sa preia puterea. „Eroarea fatala a acestor calcule ale dreptei conservatoare a fost aceea ca in imaginatia lor Hitler putea fi imblinzit prin participarea lui la guvernare astfel incit balonul nazist avea sa se sparga. Cind s-a dat glas unor temeri in legatura cu intentiile lui Hitler, ele au fost domolite de pretentia lui Hugenberg (om de afaceri, patron de ziare si lider al Partidului National German al Poporului, n.n.) ca nimic nu se putea intimpla pentru ca „il inghesuim pe Hitler“ si de comentariul laconic al lui von Papen ca „l-am angajat“. Astfel, dupa ce elitele conservatoare au reusit sa submineze democratia de la Weimar, dar s-au dovedit incapabile sa asigure sistemului autoritar un suport popular, au fost gata sa-i ofere cea mai inalta functie de guvernare in stat unui venetic necioplit din afara cercurilor traditionale de la putere. Presupozitia lor a fost ca el le va sluji interesele pentru o vreme. Nu le-a trecut prin cap ca el s-ar putea dovedi capabil si de alte lucruri, decit sa le faca servicii“ (Ian Kershaw, Hitler. Ascensiunea la putere, Editura Antet, f.a., p.77). Istoria a fost de alta parere si ceea ce trebuia sa fie prilejul pentru slabirea si disparitia politica a stingii, a devenit o ocazie pentru dezvoltarea unui sistem totalitar.
O alta conjunctura favorizanta pentru reactii politice extremiste poate fi aceea a acumularii de nemultumiri sociale pe fondul unor crize ale cresterii capitalismului. In aceasta situatie, nationalismul, rasismul, antisemitismul, fundamentalismele religioase pot actiona ca „paratrasnet“, ca modalitati facile de defulare a frustrarilor masei prin tehnica „tapului ispasitor“. Mesajele politice incitatoare, care se sprijina pe o legatura cauzala directa intre imigranti si cresterea somajului sau a delicventei si criminalitatii urbane au mari sanse de a fi impartasite de indivizi si grupuri sociale aflate in precaritate.

Guvernele, partidele politice parlamentare au impresia ca asa obtin un interval de respiro, in care pot incerca sa restabileasca echilibrul functional al societatii. In astfel de situatii, strategia care sta la baza acceptarii, in anumite doze, a extremismului este aceea ca „dintre doua rele, mai bine raul mai mic“. Politicienii apreciaza ca mai avantajos, mai usor de monitorizat actiunile extreme la lumina zilei, chiar si in parlament, decit desfasurarea lor in conditiile greu previzibile ale ilegalitatii. Numai ca tolerarea unor asemenea practici de manipulare a electoratului, prin distragerea atentiei de la problemele reale si canalizarea energiilor sociale inspre false solutii, este deosebit de periculoasa pentru democratie. Formatiuni politice extremiste pot ajunge in parlament si, de ce nu, in coalitii guvernamentale.
Asemenea rasturnari de situatie nu trebuie cautate prea departe in istorie. Ele au avut loc in zilele noastre in Austria si Italia. Partidul Liberal (Freiheitilche Partei Osterreichs) condus de Jorg Haider este, din februarie 2000, partener de guvernare cu Partidul Popular (Oesterreichische Volkspartei, de orientare crestin-democrat,n.n.) din Austria, iar Alianta Nationala si Liga Nordului fac casa buna in guvernul italian cu partidul liberal al primului ministru Silvio Berlusconi.

Scriitorul italian Valerio Evangelisti ne ofera citeva mostre din preocuparile acestor doua partide de orientare extremista. „Vicepresedintele consiliului, Gianfranco Fini [lider al partidului Alianta Nationala si vicepresedinte al Consiliului de ministri, n.n.], impreuna cu ministrul reformelor institutionale si al descentralizarii, domnul Umberto Bossi [lider al Ligii Nordului, n.n.], propun ca imigratia clandestina sa fie considerata drept crima. Cotidianele de mare tiraj aplauda acest proiect inuman, chemind la epurare, facind apologia colonialismului, a segregarii rasiale si justificind reaparitia bataii in comisariate si a torturii in cazarme... Alianta Nationala a avansat ideea excluderii din scoli a profesorilor homosexuali. Liga Nordului, a domnului Bossi, nu s-a temut sa aduca niste porci care sa urineze in fata unei moschei, aflate in constructie, sa stropeasca cu dezinfectant prostituate de culoare, sa demonteze bancile de prin parcuri pentru a-i impiedica pe imigranti sa se aseze si sa isi trimita activistii sa pazeasca granita“ (Le monde diplomatique, Nr. 571, octombrie 2001).

Situatia s-a repetat la sfirsitul lunii noiembrie a acestui an in Danemarca, unde alegerile au fost cistigate de o coalitie a dreptei in care figureaza si un partid extremist (Partidul Poporului, care a crescut de la 13 la 22 locuri in parlament, dintr-un total de 179), sustinator al inaspririi legislatiei imigrarii. Dupa o reactie dura din partea Uniunii Europene fata de controversata coalitie de dreapta din Austria, prima instalata la putere, pare ca reactiile politicienilor si ale partidelor politice occidentale au slabit in intensitate, s-au rutinizat.
Si totusi realitatea ramine una contradictorie, iar participarea la guvernare a extremistilor reprezinta o cedare a societatii liberale de la canoanele care o legitimeaza. Aceasta flexibilitate a guvernarilor democrate, permisivitatea limitelor pentru manifestari extremiste reprezinta un risc asumat al sistemelor politice moderne. Uneori insa costurile depasesc pragmatismul sau calculul politic care permit ascensiunea miscarilor politice radicale.