OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Romania in tranzitie
Memoria colectiva din tara noastra era, la caderea regimului totalitar, suprasaturata de propaganda nationalista a partidului unic. De asemenea, partidul comunist aplica, chiar daca nu oficial, discriminarea pe criterii etnice in supervizarea ascensiunii sociale si profesionale a indivizilor. Revolutia din decembrie 1989 reprezenta o premisa favorabila pentru o noua mentalitate a identitatii nationale si pentru noi raporturi socio-umane intre majoritate si minoritatile etnice. Devotatii sustinatori ai ideologiei nationalist-ceausiste din presa si cultura au fost rapid redusi la tacere. Nu este mai putin adevarat ca unii dintre ei s-au retras strategic, asteptind vremuri mai bune. Dar nimic nu prevestea atunci ca vor mai aparea contexte favorabile lor. Unanimitatea exprimata inca de la inceput, de grupurile sociale, de liderii politici si sociali activi in revolutie fata de drepturile si libertatile cetateanului, de valorile statului de drept lasa impresia ca extremismele se afla pe un teren putin fertil.

Daca in sfera politicului extremismul declarat nu s-a manifestat, in primele luni ale lui 1990 am asistat la conflicte deschise intre romani si maghiari. Martie 1990, Tirgu-Mures. Firesc, aceste dispute interetnice aveau sa se reflecte si in institutia reprezentativa a statului, prin declaratii politice. Violentele de la Tirgu-Mures au aratat ca in privinta raporturilor dintre cele doua comunitati etnice exista multe neimpliniri, ca idealul comunist al convietuirii si fraternitatii nu trecuse dincolo de propaganda. Pe de alta parte, cum implozia comunismului a fost expresia crizei globale profunde a societatii romanesti, spontaneitatea sau manipularea unor agresiuni interetnice constituiau fenomene sociale cu grad mare de risc. In aceste conditii, nu este lipsit de importanta faptul ca puterea de atunci a reusit sa localizeze violentele din acest oras transilvanean. Chestiunea interetnica raminea insa nesolutionata.

Din primele momente ale caderii comunismului se crease un culoar pentru ca aceasta problema sa se elucideze social si politic prin mecanisme democratice. Libertatea asocierii si exprimarii identitatii etnice prin organizatii civice si chiar politice proprii a functionat din primele momente ale caderii comunismului. Aceasta libertate a fost oportunitatea de care s-au folosit si cei cu inclinatii xenofobe, antimaghiare sau antisemite. Extremismul a debutat ca forma de asociere civica si a continuat cu aparitia partidelor de orientare total sau partial extremista.
Primele manifestari s-au vrut a fi o contrareactie la un presupus radicalism maghiar. Prin crearea UDMR, ca formatiune civica si politica reprezentativa, liderii minoritatii maghiare din Romania au blocat posibilitatea pentru o grupare politica extremista autonoma. Atunci cind au loc, reactiile extremiste privind revendicari cu iz de autonomie teritoriala sint manifestari care au ca actori persoane din cadrul Uniunii. Aceasta face ca UDMR, un conglomerat doctrinar al carui liant este dat de idealul afirmarii identitatii etnice, sa-si controleze propriile disidente.

In martie 1990, la Brasov se infiinteaza Partidul Unitatii Nationale a Romanilor din Transilvania, „cel care mai tirziu avea sa isi schimbe denumirea in Partidul Unitatii Nationale Romane, nascut din organizatia civica Vatra Romaneasca. Scopul principal declarat a fost de a se opune activismului politic al maghiarilor din Romania, grupati in UDMR. Idealul lor politic a fost unul nationalist si etnicist, de a impiedica afirmarea identitatii comunitare a maghiarilor din Ardeal. Vehiculind sindromul autonomiei teritoriale ca obiectiv al etnicilor maghiari, PUNR era adeptul raporturilor dintre majoritate si minoritatile etnice ca raporturi de dominare, in care minoritatile primesc ceea ce le ofera majoritatea. Rezolvarea problemei nationale era una vadit ancorata in istorie, in perioada in care romanii din Transilvania militau pentru emancipare si unirea cu Romania, la inceputul secolului XX. Numai ca, la sfirsitul secolului, altele erau realitatile ce isi asteptau solutionarea. Caracterizat de Radu Alexandru ca „partid nationalist romantic“ (Nevoia schimbarii, un deceniu de pluripartidism in Romania, Editura Ion Cristoiu, 2000, p. 214), PUNR a avut o retorica politica proprie nationalismului radical. De altfel, Gh. Funar, unul dintre liderii sai nationalisti, a si trecut in barca PRM. Inainte de asta a avut grija, in calitate de presedinte al partidului, sa denunte tratatul bilateral cu Ungaria, semnat de executiv in 1996. De asemenea, Gavril Iosif Chiuzbaian, in 1995, ca ministru al Justitiei din partea PUNR, sesizeaza Consiliul Suprem de Aparare a Tarii despre actiuni autonomiste ale UDMR, propunind scoaterea in afara legii a organizatiei. Atitudinea ministrului Justitiei nu a fost sustinuta de PDSR, principalul partid aflat la guvernare.

In general, nationalismul radical si antimaghiarismul PUNR au fost tolerate de celelalte partide reprezentate in Parlament. Politicieni din celelalte partide democrate isi exprimau convingerea utilitatii PUNR, ca o contrapondere la revendicarile sustinute de UDMR. Ancorat peste masura in fantasmele nationaliste ale unei mentalitati specifice unui romanism ardelean desuet, din epoca imperiala, partidul nu a reusit sa-si depaseasca conditia de formatiune politica regionala. Aceasta atitudine i-a fost fatala. Dupa un maxim de aproape 8 procente in alegerile legislative din 1992, in 1996 coboara la 4,2%, pentru ca in anul 2000 sa dispara dintre partidele parlamentare.
Ceea ce nu a reusit PUNR a valorificat PRM, pentru care chestiunea nationala era una generala, dincolo de granitele regiunilor istorice. Asemenea PUNR, partidul lui C. Vadim Tudor s-a nascut in jurul unei asociatii civice. In 1990, Eugen Barbu si C. Vadim Tudor, cunoscuti pentru aderenta lor activa la nationalismul ceausist, editeaza saptaminalul Romania Mare. Temele care animau revista erau preponderent circumscrise mitologiei xenofobe, etniciste si antisemite. De exemplu, antimaghiarismul era o atitudine declarata, saptaminalul instituind o rubrica permanenta intitulata An de lupta impotriva maghiarilor.

De asemenea, revista va sustine o campanie de discreditare feroce a unor elite politice si civice. Nu se criticau insa doctrine sau reactii politice, ci se manipula o imagine descalificanta a unor persoane publice, construita prin recursul la prejudecati rasiale si antisemite. Desi puterea din 1990, de pilda, a sprijinit resuscitarea activismului nationalist al echipei Barbu-Vadim, acestia nu s-au dat in laturi ca, la prima ocazie, sa trimbiteze, cu semnificatie negativa, desigur, originea evreiasca a lui Petre Roman. Eticheta de evreu, folosita ca un simbol descalificant, de marginalizare, proprie extremismului, se aplica arbitrar celor indezirabili. Pasul urmator a fost cel al acuzarii evreilor sau maghiarilor de nereusitele istorice ale Romaniei. De exemplu, evreii ar fi adus comunismul in Romania. Despre antisemitismul revistei, dar si despre alte trasaturi ce o inscriu intre publicatiile extremiste, George Voicu ne ofera, in Teme antisemite in discursul public, o analiza interesanta si lucida.

Un alt aspect al discursului promovat de revista este atitudinea antisovietica sau antiruseasca. Comunismul a venit in Romania o data cu tancurile sovietice. Pe de alta parte, Vadim si echipa lui nu scapa nici un prilej pentru a readuce in memoria colectiva un mesaj pozitiv despre Nicolae Ceausescu. Atitudinea este motivata mai ales de pozitia avuta de Ceausescu in chestiunea nationala. Cu si mai multa fervoare militeaza revista si partidul Romania Mare pentru reabilitarea maresalului Ion Antonescu. Nu lipsesc discursurile omagiale, statuile, comemorarile. PRM nu a explicat niciodata cum de face apologia unor dictatori daca se considera partid democrat.
In iulie 1991, cind revista cistigase un numar consistent de cititori, potentiali membri sau sprijinitori pentru o formatiune politica, ia fiinta Partidul Romania Mare. Astfel, arsenalul extremist al revistei trece in viata politica. Revista devine una de partid. O data cu prelungirea crizei economice, cu derularea unei tranzitii avind multe incertitudini privind perspectivele modernizarii, cu degradarea conditiilor de viata, PRM isi amplifica registrul militant specific extremismului. Autoritarismul, populismul radical, purtator al asa-ziselor solutii-miracol de iesire din criza, care de fapt imbina patriotismul oratoric bombastic cu teme clasice ale discriminarii si antisemitismului, vor compune arsenalul propagandistic si ideologic al partidului.

Contrareactiile nu au fost de anvergura, nu au reusit sa tempereze efluviile spontane sau constiente de simpatie, de sustinere din partea unor grupuri sociale. Dupa trei runde de alegeri parlamentare, traiectoria partidului este una suitoare, cu o dinamica ingrijoratoare pentru stabilitatea democratiei. La alegerile din 1992, PRM obtine 3,9% din voturi, in 1996 are o crestere usoara, 4,5% din voturi, pentru ca in noiembrie 2000 sa realizeze un salt neasteptat, 20% din voturi. Scor cu care ajunge al doilea partid politic in Parlament. Liderul partidului, Corneliu Vadim Tudor, care la alegerile prezidentiale din 1992 nu a candidat, in 1996 se inscrie pe listele pentru presedintie si aduna 4,7% din voturi. In 2000, sondajele de opinie aratau ca atit PRM, cit si liderul lui sint in ascensiune fata de anii precedenti. Ducind o campanie electorala populista si neprimind replica pe masura din partea vreunui alt candidat, Corneliu Vadim Tudor, cu 28,3%, se claseaza al doilea. Afiseaza o mare incredere si ataca al doilea tur de scrutin. Desi nu ajunge presedinte al Romaniei, electoral va urca in continuare, pina la 33 de procente din voturile alegatorilor.
Dupa alegeri, PRM, care s-a intarit cu parlamentari a caror ideologie nationalista sau autoritarista nu mai este un secret, precum Gh. Buzatu sau Mihai Ungheanu, si-a continuat activismul extremist. Asa se face ca, in mai putin de un an de zile, unii oficiali politici ai PRM au fost actorii principali in evenimente prea putin compatibile cu democratia. La Cluj, in luna mai 2001, Ioan Marinescu, consilier municipal PRM, publica volumul Cele mai bune bancuri cu intrebari, din care nu lipsesc bancurile antisemite. La plingerea ambasadorului statului Israel, Parchetul declanseaza cercetari. Intr-un comunicat de presa din 21 mai, C. Vadim Tudor cere scuze Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania si promite sanctionarea consilierului pe linie de partid.

In iunie, C. Vadim Tudor si Gh. Buzatu, vicepresedinte al Senatului, asista la ceremonia dezvelirii bustului lui Antonescu in curtea bisericii Sfintii Constantin si Elena din Bucuresti. La scurt timp, deputatul PRM de Iasi, Vlad Hogea, cu sprijinul colegului de partid si de circumscriptie, senatorul Gh. Buzatu, publica Nationalistul, una dintre cele mai nationaliste si antisemite carti scrise astazi in Romania. Dincolo de continutul cartii, de faptul ca autorul ei este parlamentar, cei care au editat-o au incercat sa-i dea o relevanta politica mai larga. Pe coperta I troneaza imaginea Tribunului, ce pare a da girul acestei scrieri, iar pe coperta a IV-a indemnul la lectura este semnat de Gh. Buzatu, in calitatea sa de vicepresedinte al Senatului Romaniei. O astfel de practica trimite imediat cu gindul la faptul ca una dintre institutiile de prestigiu ale democratiei, Senatul, ar putea recomanda fie si simbolic acest volum. Cartea a fost tiparita la Monitorul Oficial, institutie a statului. Riscul ca imaginea Parlamentului sa sufere este mare. Reactia oamenilor politici fata de aceste manifestari ori nu a existat, ori a trecut neobservata. Adrian Severin, deputat PSD, si Zoe Petre, fost consilier prezidential al lui Emil Constantinescu, au condamnat public, ca profund contrara normelor si valorilor democratice, cartea lui V. Hogea.

Un aspect interesant il constituie reactia institutiilor statului. Academia Romana, ce apare, chiar daca in necunostinta de cauza, pe coperta ca patron simbolic al cartii, a condamnat cu intirziere lucrarea, dupa reactia presei. Dar nu a luat o atitudine ferma fata de Gh. Buzatu, director al Centrului de Istorie si Civilizatie Europeana de la Iasi, cel care a editat cartea. Parchetul s-a autosesizat in acest caz. Intrucit pina acum mass-media nu a oferit nici o noua informatie, dupa citeva luni de la sesizarile respective, rezultatul poate fi apreciat, mai degraba, ca nefavorabil democratiei. Autorii reali si cei morali ai celor doua carti fac in continuare politica in institutiile democratice ale tarii.

Fie numai aceste ultime manifestari ale unor reprezentanti PRM, si tot sintem departe de asa-numitele „simple reactii imprevizibile ale liderului de partid“, explicatie superflua pe care au invocat-o, cel mai adesea, unii politicieni, solicitati de mass-media sa argumenteze „fenomenul Vadim“. Raportarea ambigua fata de PRM, atit a clasei politice, a institutiilor statului, cit si a societatii civile, a favorizat desfasurarea intregului arsenal extremist al acestui partid. Imaginea ca partidul este subjugat liderului sau, manifestarilor sale intempestive si irationale, dar nu lipsite de o anumita doza de veridicitate, a fost aceea care s-a indus opiniei publice. Chiar daca C. Vadim Tudor, ca presedinte, a reusit sa domine partidul, nu trebuie uitat faptul ca aderenta membrilor se face pe baza unei comuniuni de valori si interese politice. Or, optiunile xenofobe, discriminatorii sau autoritariste ale liderului nu au fost un secret pentru nimeni, ele au fost afirmate de la inceput, cu o anumita agresivitate simbolica si mediatica.

De aceea, a incerca salvarea politica a PRM-ului prin invocarea atitudinii imprevizibile a liderului sau este o reactie putin productiva pentru perspectivele democratiei. In aceste conditii, afirmatia politologului Radu Alexandru din cartea amintita, ca „este totusi dificil de incadrat PRM intr-un anume curent ideologic, atita vreme cit politica sa este inconstanta, dictata doar de ratiuni subiective. PRM si-a mulat intotdeauna comportamentul dupa simpatiile si antipatiile liderului sau. Desi mai toate partidele romanesti pot fi considerate partide personale (opinie la care subscriem), PRM a constituit si din acest punct de vedere o exceptie, prin ingrosarea caracterului sau de one-man-party“ (p. 240), este prea putin clarificatoare. Cu ocazia votului in Senat pentru ridicarea imunitatii parlamentare a lui Vadim Tudor, prilejuita de afirmatiile sale legate de implicarea statului in pregatirea de teroristi, s-a vazut ca intre membrii partidului si lider functioneaza o solidaritate fara fisuri. Senatorii PRM au parasit sala de sedinta in momentul votului. Prin urmare, nu liderul trebuie schimbat, ci insusi partidul trebuie reformat pentru a-si pierde coloratura extremista, singura, de altfel, care ii confera identitate. Altfel, interzicerea lui, in conformitate cu principiile constitutionale, poate fi o sursa de reconfigurare a modului de a face politica, prin eliminarea unei surse de influentare cu minime potentialitati constructive.

Dincolo de complicitatile de care a beneficiat din partea clasei politice, dincolo de grupurile de presiune care actioneaza in interiorul PRM, faptul ca Romania Mare este astazi al doilea partid politic, chiar daca aflat in opozitie, reprezinta un handicap al democratiei in Romania. Pe linga riscurile interne, unele dintre ele constientizate cu prilejul turului doi la prezidentialele din noiembrie 2000, locul si prestatia politica a PRM constituie o realitate preocupanta pentru institutiile si valorile politice democrate ale Occidentului, la care vrem sa ne asociem. Situatia din Romania este, poate, privita cu mai multa ingrijorare decit cea din Austria sau Italia, intrucit Romania se afla in tranzitie spre democratie dupa decenii de totalitarism. Prin urmare, riscul instabilitatii politice, al bascularii inspre o politica autoritarista, pe fundalul saraciei, al somajului si coruptiei, poate fi mai mare.
Astazi, opinia larg raspindita printre politologi si oameni politici este ca extremismul parlamentar ar fi de preferat celui desfasurat in strada, pentru ca inlocuieste violenta fizica cu cea simbolica. Dar tot atit de adevarat este ca extremismul parlamentar se poate folosi de democratie ca de o trambulina pentru a ajunge la putere. Istoria recenta ne ofera destule exemple. Extremismul ramine, pentru sistemele politice democrate, o chestiune controversata, actuala si fierbinte.