OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Atunci cînd vorbim despre fantasy & science fiction (F&SF), avem două componente: textele F&SF şi literatura F&SF. Nu e nici o noutate: împărţirea în texte şi literatură este general valabilă, de vreme ce în noianul de cărţi care apar în fiecare an găsim foarte multe texte şi foarte puţină literatură. Vreau să spun literatură bună, pentru că toată e literatură. Nu vreau să cad şi eu în păcatul celui care foloseşte expresia „asta nu e SF, e literatură“. Există suficiente cărţi F&SF considerate de critici şi de cititori literatură bună, de-ar fi să ne gîndim doar la cîteva dintre romanele lui Vonnegut, Atwood, Süskind...

Două cărţi apărute în ultima vreme la noi îmi par a face saltul de la F&SF la literatură F&SF (asimilabilă, citibilă deci de un public mai larg): Soţia călătorului în timp de Audrey Niffenegger (Tritonic, 2007, traducere Ona Frantz) şi Replay de Ken Grimwood (Nemira, 2008, traducere de Antuza Genescu). E drept că ambele folosesc temele şi motivele SF mai mult ca pretext, lipsesc din ele \nsă pasajele care fac deliciul cititorilor – fani ai genului, cele în care se explică fenomene, ipoteze ştiinţifice etc. În ambele apare, într-o formă sau alta, călătoria în timp. Dar romanele nu sînt despre călătoria în timp, ci despre personajele cărora li se întîmpă aşa ceva. Tema SF nu devine prioritară în faţa istoriei personajelor. Avem parte de doi scriitori foarte talentaţi, care scriu pentru mintea cititorului, dar şi pentru inima lui. Sînt cărţi care n-au rupt gura tîrgului printre fanii F&SF – deşi Grimwood a luat un Premiu World Fantasy în 1988 şi a fost nominalizat, pentru acest roman, la Premiul „Arthur C. Clarke“ (premiu pentru SF!) în acelaşi an, iar Niffenegger a fost nominalizată la două premii SF în 2005: „Arthur C. Clarke“ şi „John W. Campbell Memorial“.

Paranteză: Premiile World Fantasy sînt ca premiile Palme d’Or; în funcţie de juriu, ele sînt acordate şi unor filme experimentale, de nişă, care doar datorită blazonului dat de premiu vor aduce publicul în cinematografe.

Cele două cărţi n-au încăput pe listele de nominalizări la premiile Nebula (acordate de membrii Asociaţiei Scriitorilor Americani de F&SF, aşa cum Oscarurile sînt acordate prin vot de membrii Academiei de Film) sau la premiile Hugo, votate de fani. Şi totuşi, cititorii cumpără de ani buni aceste două cărţi: Soţia călătorului în timp este încă pe locul 26 în topul celor mai vîndute cărţi pe Amazon.com, categoria F&SF, deşi a apărut în 2003 – poziţia 389; destul de aproape este şi Replay, poziţia 2249, ediţia din 1998.

Cum e la noi cu textul şi literatura?

Cristian-Mihail Teodorescu, autorul volumului SF unu (Bastion, 2008), este cercetător la Măgurele, fost premiant al unei olimpiade internaţionale de fizică, cu doctorat în Franţa şi activitate de cercetare în Franţa, Germania şi Anglia. Volumul de povestiri îl exprimă pe deplin. Fiecare povestire are la bază o idee ştiinţifică, o ipoteză, aşa cum îi stă bine unui text SF. Din păcate, mai multe nu are. Este o carte care se adresează minţii cititorului şi mai deloc inimii. Nu putem vorbi despre măiestrie literară. Sînt texte reci, ca o teză de doctorat în fizică sau informatică. Dăm şi un citat? Dăm: „A spus că schemele inteligenţei sînt limitate şi că sînt aceleaşi, indiferent de suportul lor, organic sau mineral. Inteligenţa maximă a unei astfel de structuri se obţine atunci cînd conexiunile între diferitele elemente de procesare a informaţiei au mobilitate maximă. Ei bine, numărul acestor tipuri de structuri cu mobilitate maximă este finit“.

Da, ştiu, unii pot citi cu drag chiar şi un articol publicat într-o revistă de ştiinţă. Unii pot citi cu drag chiar şi sursa unui program de calculator. Unii. Dar cei care cumpără un volum de povestiri? Nu vor, în primul rînd, nişte poveşti, dacă nu cumpără un roman?

Lui Teodorescu îi cam lipsesc poveştile. Îi lipsesc şi cuvintele care să atragă cititorul. Ceea ce, pentru un scriitor, pentru un prozator, e grav.

Un volum de povestiri – fie el şi de povestiri SF – ar trebui să fie cumva coerent, să propună o lume cu mai multe personaje sau mai multe lumi, dar nu lumi extrem de diferite. Volumul în discuţie nu propune lumi (doar frînturi), nici personaje (doar schiţe de). Propune doar idei, idei SF, desigur, aşa cum cere „canonul SF“. Lumile sînt cînd fantastice (Kandru), cînd futuriste (W.K. în Butonia), cînd reale (Cutia de tablă). De fapt, n-are nici o importanţă pentru mine, cititorul, ce e cu aceste lumi, cîtă vreme nu sînt decît decoruri în care se înşiră ideile SF ale autorului, folosite, în general, şi ele ca pretexte pentru satira socială.

Mai reuşite mi-au părut Tina dansatoarea, W.K. în Butonia, Kandru şi Coeficient 128. Aceasta din urmă, o nuvelă, de fapt, este povestea vieţii unui profesor cu un IQ de 128 tatuat pe frunte, aşa cum au toţi oamenii eticheta care-i clasifică social. Printre lucrările de care se ocupă, se află şi o tentativă de democratizare a inteligenţei, de a face operaţii „estetice“ prin care toţi oamenii să crească în IQ. Dar Profesorul se ocupă şi cu vinderea de „inteligenţă“, cu recomandările false – pe bani şi alte favoruri. Avem parte şi de o poveste de dragoste (fata are IQ doar de 89), şi de nebuniile unui bărbat în aceste împrejurări... Adică ar fi existat şanse mari ca această nuvelă să fie o reuşită din punct de vedere literar, nu doar ca text SF. Din păcate, autorul se risipeşte în experimente scriitoriceşti, în absurd, şi pierde ocazia.

Nu ştiu în ce măsură un cititor fan SF va fi încîntat de acest volum. Cristian-Mihail Teodorescu a inclus în el texte destul de vechi, unele din 1986-1987. Poate, între timp, s-a mai schimbat ceva. De pe coperta a patra aflăm că două dintre textele pe care le-am evidenţiat ca fiind mai reuşite – Coeficient 128 şi Kandru – au fost publicate în 2007; poate chiar sînt scrise în ultima vreme. Poate cu următorul volum să fie mai bine. Dacă va acorda şi literaturii cel puţin la fel de multă atenţie cît acordă ideilor SF.

Cristian-Mihail Teodorescu trebuie să facă pasul de la text la literatură.