OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În literatura F&SF se poartă seriile – de la trilogii pînă la (uneori) interminabile cavalcade de aventuri (cel mai adesea), care se pot lungi pe 10, 15, cîteodată şi pe mai multe volume. Ce-i mînă pe ei, autorii, în luptă? Succesul de public, cererea cititorilor sau doar interesata solicitare a editorilor... Sau poate, pur şi simplu, nevoia autorilor de a nu-şi părăsi personajele care au potenţial mai mare sau le-au devenit dragi în timpul elaborării primei cărţi; nevoia de a mai adăsta prin acele lumi inventate, de a mai adăuga întîmplări, personaje, meditaţii despre subiecte abia atinse la început.

Cînd, la sfîrşitul lui 2007, Liviu Radu publica romanul fantasy Waldemar, cititorii, dar şi editorul s-au întrebat: „Şi? Asta-i tot? Nu-l vom mai vedea niciodată pe Waldemar, Salvatorul, cel care a fost în ţinutul ielelor şi s-a războit cu fiinţele acelea de basm, după care a revenit pe Pămînt?“. Editorul a insistat, cititorii au insistat, şi iată că, la un an distanţă, la sfîrşitul lui 2008, Liviu Radu a scos pe piaţă cel de-al doilea romanţ (aşa le numeşte el) cu Waldemar. Este vorba despre Blocul cîş, apărut la aceeaşi editură, Tritonic, ca şi primul.

Chiar şi tonul naraţiunii este menit să atragă simpatia cititorilor, umorul noilor personaje apare la tot pasul în replici, în gesturi, în observaţii despre lume şi viaţă, ca să nu mai vorbim de umorul de situaţii. Lucruri prezente – sau doar bănuite – şi în cărţile anterioare ale lui Liviu Radu, dar care îşi găsesc acum un teren propice unde acea sămînţă să rodească. Iar rezultatul este un roman plăcut, uşor de citit, plin de acţiune şi aventură, balansul între lumea contemporană şi lumea fantastică a personajelor de basm putînd cuceri orice cititor, fie el sau nu adept înfocat al literaturii F&SF.

Şi dacă tot am ajuns aici, se cuvine amintit încă un aspect pe care istoricii genului în literatura autohtonă îl vor cuprinde cu siguranţă în cercetările viitoare: Liviu Radu scrie fantasy, dar fără a face apel la recuzita anglo-saxonă a genului, limitîndu-se – şi găsind! – în basmele noastre suficiente personaje care să susţină ceea ce remarca cineva, de curînd, că fantasy-ul românesc nu prea există, că fantasy românesc n-ar trebui să însemne neapărat fantasy scris de autori români, dar cu teme şi motive împrumutate din cel anglo-saxon, ci ar trebui să se susţină singur, prin elemente autohtone.

Povestea blocului cîş e simplă; spunerea ei e mai amplă. Waldemar Ciorbă (da, pare forţat un astfel de nume, dar e unul dintre elementele care aduc ceva umor în poveste, fără a fi însă un umor grosier) primeşte un bilet prin care i se cere să ajungă la o adresă: Calea Plăieşilor, blocul LL6, un bloc nealiniat cu celelalte de pe stradă, un bloc aşezat cîş.

Evident că povestea aşezării este ea însăşi o poveste, în care sînt implicaţi un neamţ – Bruno Hexembach –, Hitler, Horia Sima, Gheorghiu Dej şi Ceauşescu, o poveste care se împleteşte cu legendele ştiute din „iepoca de aur“. După teoria lui Hexembach, există locuri în lume în care diferite tărîmuri se întretaie, sînt porţi prin care, în anumite momente, se poate trece dintr-un tărîm într-altul. Un astfel de loc pare a fi tocmai acel bloc cîş de pe Calea Plăieşilor, unde a fost chemat Waldemar şi unde, de fapt, nu s-a întîmplat mai nimic, doar că personajul nostru a fost atacat de o haită de cîini pe cînd era în drum spre casă, iar întîmplarea avea să-i fie desluşită de doi indivizi prinşi în tărîmul pămîntesc după ce căile de acces între tărîmuri au fost blocate. Şi ce treabă avea el, Waldemar, cu toate astea? Păi el era cel care fusese în lumea ielelor, cel care era prins printr-un legămînt de un alt tărîm, cel care, cu siguranţă, era Salvatorul, Deschizătorul de Porţi etc.

Şi începe o adevărată sarabandă, au loc aventuri peste aventuri, lupte de stradă, în plin Bucureşti, între fiinţe venite din alte tărîmuri, unele să-l apere pe Waldemar în tentativa lui de a redeschide porţile, altele, dimpotrivă, pentru a-l împiedica, acestea fiind cele care s-au adaptat atît de bine în lumea oamenilor încît nu mai vor să plece...

Evident că Waldemar reuşeşte, nu înainte de a poposi şi pe tărîmul zmeilor, chiar la regele zmeilor, al cărui fiu fusese blocat pe Pămînt, dar căruia nici n-ar fi trebuit să-i plîngă nimeni de milă, găsind aici o ocupaţie pe placul lui: vedetă de filme porno.

Dacă ar fi să-i caut nod în papură lui Liviu Radu, i-aş reproşa secvenţa mult prea lungă în care cei doi însoţitori ai lui Waldemar îl pun la curent cu ceea ce se petrece. Aici ar fi trebuit să intervină măiestria autorului, care să mă lase să pătrund pe nesimţite în lumea lui, să ajung s-o simt ca fiind un mediu familiar.

Dar să ne bucurăm de acest roman fantasy românesc, iar la sfîrşit să închidem cartea, gîndindu-ne la alte aventuri (viitoare) ale lui Waldemar. Pentru că – nu? – se poartă seriile...