OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu credeam sa-mi placa vreodata povestile cu vampiri.
O parte din textele cuprinse in aceasta carte mi-au trecut prin mina si nu
mi-au placut. Aveam nostalgia acelei Ana-Maria Negrila care scrisese Fragile si Pang’ul albastru, a acelei Ana-Maria Negrila peste ale carei povesti stapinea magia cuvintelor... In textele de acum, acea magie s-a cam pierdut (paradoxal, daca ne gindim ca autoarea a trecut de la cyberpunk la fantasy). S-a estompat, lasind loc carnii de dincolo de cuvinte, substantei personajelor, atmosferei, povestii. Ana-Maria Negrila si-a pierdut poezia pe care o avea la douazeci de ani, dar a cistigat intelegerea lucrurilor vietii pe care i-au adus-o urmatorii zece ani, zece ani de scris.

S-a nascut in 1972, a absolvit Filologia in Bucuresti, apoi masteratul si doctoratul in istoria literaturii romane vechi. In prezent, este lector universitar la Catedra de limbi straine a Universitatii Nationale de Aparare. A debutat – ca multi alti autori de SF romani – in Jurnalul SF (nr.25/1993, cu Fragile), fiind una dintre „vedetele“ revistei. Intre 1993 si 2005 a publicat circa treizeci de nuvele si povestiri in reviste, almanahuri si antologii. Amintesc almanahurile Anticipatia, Nautilus, Rebus si Flacara, precum si antologiile Nemira ’96, Arca imblinzitorilor de fantasme (2000), Cronicile singelui (2001), Vremea Demonilor (2001), Romania SF 2001, Alte lumi, alte legende (2002).

Cu volumele proprii a avut ghinion (eufemism!), acestea asteptind cu anii prin sertarele editurilor care i-au promis publicarea. Prima carte i-a aparut pe un CD editat de Noesis si s-a chemat Lumina din adincuri (in PC Magazine, februarie 2001 – se poate descarca de
la adresa http://www.noesis.home.ro/carti/download_carti.htm). La BOOKAREST 2005 se va lansa primul ei roman, Imparatul gheturilor.
Volumul Orasul ascuns, aparut la Editura Diasfera in 2004, contine zece povestiri si nuvele care, impreuna, constituie nu atit un volum de proza scurta ci, mai ales, o carte. Pentru ca textele sint unite prin subiecte, prin maniera de abordare, prin scriitura.

Cintecul zorilor. Oameni, vampiri (demoni) si o a treia specie, oamenii deveniti vampiri. Personajul principal este o femeie-vampir, pendulind intre noua ei realitate (dobindita) si constiinta/dorinta de a ramine totusi om. Ea face pereche cu un alt vampir, un barbat, care „vroia sa posede darul nemuririi, dar fara sa-i plateasca pretul“. Amindoi vineaza vampiri/demoni, crezind ca astfel ajuta oamenii. O drama a identitatii traita in apropierea mortii. „Noi, bintuind prin viata fara nici un scop, fara nici un rost, dar incercind sa dam un sens existentei noastre“. Mi se pare cel mai bun text al volumului.
Opera de arta cu somn de veci. Naratorul este un motan care vede si spune tot, vede chiar prea multe, chiar prea colorat pentru un motan. Ritualuri, pentagrame, obiceiuri de inmormintare... dar fara a spune, ca poveste, prea multe.
De acum si pina-n noapte. Trecerea din Real in Lumea Nobiliei – cu multiplele ei forme – este un prilej de a da friu liber imaginatiei, fanteziei, inmiresmarii de cuvinte. Nu este vorba despre drogati (trecerea se face in urma unei injectii), ci despre drogul lor. Din pacate, numarul de erori/neglijente de corectura si redactare pe pagina este in crestere.

Orasul ascuns. Descoperirea unui labirint, Orasul ascuns de sub Bucuresti. Intrarea este o camera mortuara in care se afla un sicriu. Iar mortul si toate personajele desenate pe pereti au acelasi chip: al celui care povesteste.
Incercarea labirintului. O poveste petrecuta in labirintul descoperit in textul anterior, spusa de paznicul Petru, apoi de Mihail, detinutul („pentru noi cei pocaiti trecutul nu exista, traim in prezent, vorbim folosind prezentul“), dar greu de repovestit.
Oameni de apa. Se schimba locatia, acum Bucurestii sint un oras inundat, cu oameni in cautarea hranei, cu alte fiinte (mutanti?) care fac acelasi lucru si ei. Cu totii sint, unii altora, hrana. Pentru locuitorii din zona Obor nu va fi o bucurie.

Regele durerii. Marcelus, intre tarimul unde s-a refugiat bunicul sau si lumea in care conduce tatal vitreg asociat cu diavolul, si Smaragda, cu pelerinajul la Manastirea care Inghite („inghite duhurile rele si nalucirile“) si jurnalul ei. Vise impletindu-se, nascindu-se unul pe altul. Smaragda nascindu-l, in cele din urma, pe Marcelus, implinind profetia.
Citeva texte (cele cu labirintul, dar si Oameni printre noi) par a fi vise povestite (Regele durerii chiar fiind un text compus din vise), cu intimplari care decurg unele din altele, fara o logica a miscarii, ca niste morfisme care vor sa comunice, sa demonstreze doar capacitatea inventiva a autorului/autoarei.
Sinbad Marinarul. O mie si una de povesti in una singura, mai bine spus poveste in poveste in poveste. La un moment dat am pierdut sirul – cine cui povesteste.
Ultimele doua texte ies intrucitva din „subiect“, din carte, cele scrise pe coperta a IV-a nemaifiind adevarate („sint tot in Bucuresti, dar nu in cel pe care il stiu, ci in altul mai obscur, mai ascuns“), chiar daca si in Sinbad se vorbeste, la un moment dat, de un „Bucuresci al albelor minarete“.

Am ramas, la final, cu remarcabila atmosfera a Bucurestilor din mai multe perioade, a unui Bucuresti – sa-i spunem real (pentru ca „vedem“ strazile si casele din perioada interbelica, dar si tablouri mai apropiate de noi ca timp si chiar viitoare) –, a unui Bucuresti-labirint subteran sau a unui Bucuresti de apa, apocalipse urbane din bagajul scriitorului de fantasy (in cazul de fata subgenurile dark fantasy si urban fantasy).
Am mai ramas cu „performanta“ editoriala a unui volum avind un numar incredibil de mare de erori de redactare si de corectura (desi inclin sa cred ca n-au existat nici una, nici alta). Pina si sumarul e gresit, numarul paginilor nu corespunde cu cel la care se afla textele in carte.
Dar dincolo de toate acestea ramine cartea. Si mai ramin povestile cu vampiri, care nici acum nu stiu daca imi plac. Poate doar cele scrise de Ana-Maria Negrila.