OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am mai scris despre asociaţii. Am mai publicat interviuri cu lideri de asociaţii în formare sau de asociaţii gata înfiinţate, cu personalitate juridică, cu statut, cu tot ce trebuie. Am scris despre SRSFF (Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy, www.srsff.ro), înfiinţată în 2009, o asociaţie a iubitorilor de F&SF, am mai scris – puţin, e drept, dar dacă se adevereşte zvonul reînfiinţării ei voi scrie mai mult – despre ARSFan (Asociaţia Română pentru Science Fiction, www.arsfan.ro), înfiinţată în 1992, asociaţie din care, din răspunsul lui Cornel Secu la o întrebare directă, n-am înţeles dacă fac/vor face parte doar scriitori, creatori de SF sau este/va fi tot o combinaţie creatori-fani.

 

Poveştile astea cu asociaţiile ţin pagina întîi o vreme (e doar o metaforă, evident, pentru că nu avem presă pe care s-o intereseze aşa ceva, doar o revistă, două – care se vor, în primul rînd, literare – şi cîteva bloguri), apoi, cu timpul, se pleoştesc. Mai tresar din cînd în cînd, atunci cînd asociaţia respectivă dă nişte premii, organizează o întîlnire – simpozion, cenaclu etc. În rest, toate energiile – pozitive şi negative – care însoţesc „facerea“ se domolesc. La urma urmei, aşa e şi normal, numai că, uneori, stai şi te întrebi: dar de ce-au făcut ei asociaţia asta? Cui foloseşte? La ce foloseşte? Pentru cei implicaţi, bineînţeles că totul are un sens. Chiar dacă acesta e că treburile asociaţiei îi ţin pe ei (pe membrii activi) ocupaţi şi le dă senzaţia că sînt importanţi. Pentru că un cenaclu nu înseamnă mai nimic, dacă nu e sprijinit de o revistă în care să fie publicate creaţiile tinerilor talentaţi. Un simpozion nu reprezintă mare lucru dacă nu duce la ceva concret, dacă nu e însoţit de alte manifestări adiacente care să le aducă oarece avantaje scriitorilor participanţi sau publicului. O asociaţie ar trebui să sprijine valoarea, s-o gireze, s-o impună publicului (nu luptînd contra lui x, ci promovîndu-l pe y). Dar dacă asociaţia este un amestec de giranţi, giraţi şi bancheri... Dumnezeu cu mila. Nu se mai ştie cine, cui şi ce impune.

 

Bănuiesc că, dacă cineva vrea să facă toate astea, le poate face şi fără vreo asociaţie anume. Poate reprezenta sefeul românesc, cu condiţia să participe la o convenţie europeană şi să-şi asume reprezentarea. Sau poate fi simplu turist, se poate uita la ceilalţi cum fac ceea ce fac, cum îşi promovează valorile, acceptînd, tacit, lipsa României din palmaresul convenţiei. De pildă, din 2001 pînă în 2009, doar de trei ori am avut premiul de încurajare (care presupune efortul minim de a fi prezent şi de a scrie un nume pe o listă): 2001, Gdansk – Liviu Radu; 2006, Kiev – Marian Coman; 2009, Fiuggi – Dan Doboş. Credeţi că, în rest, n-a mai fost nici un român prezent? Ba au fost. Dar, cum spuneam, se poate merge la Eurocon şi ca turist. Se poate spune – pe bună dreptate – că premiul de încurajare nu este, nu poate fi un scop în sine. Nu, evident, nu. Dar dacă nici pe-ăla nu-l avem de fiecare dată?! Că, pentru a vorbi de alte premii, trebuie mers în fiecare an, trebuie făcut lobby, ehei... Şi nu neapărat pentru premiile în sine. Odată ce participi la un Eurocon şi vezi cum stau lucrurile, e clar că premiile astea nu înseamnă mare lucru, nu înseamnă neapărat o competiţie cîştigată. Dar înseamnă – totuşi, înseamnă – ceva: că în România se scrie literatură F&SF, că avem oricînd texte publicabile în orice revistă din Europa (să mă rezum doar la continentul nostru şi să nu par lipsit de modestie ca român) şi chiar avem texte publicate în reviste din diverse ţări, numai că publicarea asta ar trebui să fie constantă, să aibă continuitate, să fie clar pentru toţi că avem oricînd texte publicabile oriunde.

 

Cam la fel stau lucrurile şi cu SFWA (Science Fiction&Fantasy Writers of America, www.sfwa.org), unde eligibilitatea este dată tot de publicări (trei povestiri vîndute, o carte, un scenariu – şi, din nou, nu la orice editură, nu în orice revistă). Asta pentru membrii plini, lucrurile sînt mai nuanţate, există mai multe categorii de membri.

 

Şi? Ce-i cu asta, veţi spune. Păi este. Că, dacă membrii unei asociaţii de scriitori, în care nu intră chiar oricine a citit un text la cenaclu sau a publicat un text pe blogul x sau pe site-ul y, votează nişte premii, atunci ele chiar ar putea fi credibile, ar putea da o ierarhie pe care să n-o bănuieşti ca fiind victimă a tehnicilor de manipulare. Şi de ce ar trebui să avem astfel de premii? De ce nu putem trăi şi fără ele? Pentru că aceste premii, dacă ar fi şi credibile – sau dacă ar fi măcar clar că reprezintă preferinţele publicului sau ale creatorilor –, ar putea trasa tendinţe, căi de urmat, ar putea semnala drumuri înfundate etc.