Am mai scris despre asociaţii. Am mai
publicat interviuri cu lideri de asociaţii în formare sau de
asociaţii gata înfiinţate, cu personalitate juridică, cu
statut, cu tot ce trebuie. Am scris despre SRSFF (Societatea Română
de Science Fiction şi Fantasy,
www.srsff.ro), înfiinţată în
2009, o asociaţie a iubitorilor de F&SF, am mai scris – puţin,
e drept, dar dacă se adevereşte zvonul reînfiinţării ei voi
scrie mai mult – despre ARSFan (Asociaţia Română pentru
Science Fiction,
www.arsfan.ro), înfiinţată în 1992,
asociaţie din care, din răspunsul lui Cornel Secu la o întrebare
directă, n-am înţeles dacă fac/vor face parte doar
scriitori, creatori de SF sau este/va fi tot o combinaţie
creatori-fani.
Poveştile astea cu asociaţiile ţin
pagina întîi o vreme (e doar o metaforă, evident, pentru
că nu avem presă pe care s-o intereseze aşa ceva, doar o revistă,
două – care se vor, în primul rînd, literare – şi
cîteva bloguri), apoi, cu timpul, se pleoştesc. Mai tresar din
cînd în cînd, atunci cînd asociaţia
respectivă dă nişte premii, organizează o întîlnire –
simpozion, cenaclu etc. În rest, toate energiile – pozitive
şi negative – care însoţesc „facerea“ se domolesc. La
urma urmei, aşa e şi normal, numai că, uneori, stai şi te
întrebi: dar de ce-au făcut ei asociaţia asta? Cui foloseşte?
La ce foloseşte? Pentru cei implicaţi, bineînţeles că totul
are un sens. Chiar dacă acesta e că treburile asociaţiei îi
ţin pe ei (pe membrii activi) ocupaţi şi le dă senzaţia că sînt
importanţi. Pentru că un cenaclu nu înseamnă mai nimic, dacă
nu e sprijinit de o revistă în care să fie publicate
creaţiile tinerilor talentaţi. Un simpozion nu reprezintă mare
lucru dacă nu duce la ceva concret, dacă nu e însoţit de
alte manifestări adiacente care să le aducă oarece avantaje
scriitorilor participanţi sau publicului. O asociaţie ar trebui să
sprijine valoarea, s-o gireze, s-o impună publicului (nu luptînd
contra lui x, ci promovîndu-l pe y). Dar dacă asociaţia este
un amestec de giranţi, giraţi şi bancheri... Dumnezeu cu mila. Nu
se mai ştie cine, cui şi ce impune.
Pînă la urmă, de ce se fac
asociaţiile astea? Ca să ne aflăm în treabă? Să avem
funcţii în organisme bine văzute, din care fac parte
celebrităţi mai mult sau mai puţin naţionale? Să conducem noi
destinele sefeului românesc? Să reprezentăm noi sefeul
românesc?
Bănuiesc că, dacă cineva vrea să
facă toate astea, le poate face şi fără vreo asociaţie anume.
Poate reprezenta sefeul românesc, cu condiţia să participe la
o convenţie europeană şi să-şi asume reprezentarea. Sau poate fi
simplu turist, se poate uita la ceilalţi cum fac ceea ce fac, cum
îşi promovează valorile, acceptînd, tacit, lipsa
României din palmaresul convenţiei. De pildă, din 2001 pînă
în 2009, doar de trei ori am avut premiul de încurajare
(care presupune efortul minim de a fi prezent şi de a scrie un nume
pe o listă): 2001, Gdansk – Liviu Radu; 2006, Kiev – Marian
Coman; 2009, Fiuggi – Dan Doboş. Credeţi că, în rest, n-a
mai fost nici un român prezent? Ba au fost. Dar, cum spuneam,
se poate merge la Eurocon şi ca turist. Se poate spune – pe bună
dreptate – că premiul de încurajare nu este, nu poate fi un
scop în sine. Nu, evident, nu. Dar dacă nici pe-ăla nu-l avem
de fiecare dată?! Că, pentru a vorbi de alte premii, trebuie mers
în fiecare an, trebuie făcut lobby, ehei... Şi nu neapărat
pentru premiile în sine. Odată ce participi la un Eurocon şi
vezi cum stau lucrurile, e clar că premiile astea nu înseamnă
mare lucru, nu înseamnă neapărat o competiţie cîştigată.
Dar înseamnă – totuşi, înseamnă – ceva: că în
România se scrie literatură F&SF, că avem oricînd
texte publicabile în orice revistă din Europa (să mă rezum
doar la continentul nostru şi să nu par lipsit de modestie ca
român) şi chiar avem texte publicate în reviste din
diverse ţări, numai că publicarea asta ar trebui să fie
constantă, să aibă continuitate, să fie clar pentru toţi că
avem oricînd texte publicabile oriunde.
Revenind acum la problema cu
asociaţiile. Subiectul mi-a răsărit în minte zilele trecute,
cînd citeam o antologie. Nu, nu o antologie de F&SF. Este
vorba despre antologia editată de James Patterson, Thriller,
volumele 1 şi 2. Şi ce am aflat din introducerea lui Patterson? Că
International Thriller Writers (www.thrillerwriters.org) este o
asociaţie a scriitorilor, la ale cărei manifestări participă şi
un număr important de cititori. Că membrii sînt eligibili
numai dacă au publicat – şi nu oriunde, ci doar la anumite
edituri.
Cam la fel stau lucrurile şi cu SFWA
(Science Fiction&Fantasy Writers of America,
www.sfwa.org), unde
eligibilitatea este dată tot de publicări (trei povestiri vîndute,
o carte, un scenariu – şi, din nou, nu la orice editură, nu în
orice revistă). Asta pentru membrii plini, lucrurile sînt mai
nuanţate, există mai multe categorii de membri.
Şi? Ce-i cu asta, veţi spune. Păi
este. Că, dacă membrii unei asociaţii de scriitori, în care
nu intră chiar oricine a citit un text la cenaclu sau a publicat un
text pe blogul x sau pe site-ul y, votează nişte premii, atunci ele
chiar ar putea fi credibile, ar putea da o ierarhie pe care să n-o
bănuieşti ca fiind victimă a tehnicilor de manipulare. Şi de ce
ar trebui să avem astfel de premii? De ce nu putem trăi şi fără
ele? Pentru că aceste premii, dacă ar fi şi credibile – sau dacă
ar fi măcar clar că reprezintă preferinţele publicului sau ale
creatorilor –, ar putea trasa tendinţe, căi de urmat, ar putea
semnala drumuri înfundate etc.
Nu, nu vreau prin asta să se înţeleagă
faptul că am ceva cu asociaţiile fanilor. Dimpotrivă. Şi ele ne
sînt necesare, pentru că, de multe ori, părerea cititorilor
poate balansa părerea pe care scriitorii o au despre ei înşişi.
Cred că fanii/cititorii pot aduce acest echilibru în viaţa
literară (F&SF, desigur).
Dar cred că ar fi bine ca fanii să-şi
facă asociaţia lor, să-şi impună criteriile şi preferinţele
lor, iar scriitorii să-şi facă ordine în bucătăria comună
după propriile lor reguli care, evident, au alte caracteristici
decît cele ale cititorilor.