Autor: Alte articole care au încins blogoSFera: Rudi Kvala, în „Sefeul, o stare“ (SRSFF, 9 iulie, 23 comentarii), zice: „Sesizăm un cerc vicios: nu scriem sefe (sau scriem puţin) pentru că nu prea avem unde să-l publicăm. Şi dacă avem, cititorii sînt prea rarefiaţi ca să amorseze o reacţie în lanţ. Nu există cerere, oferta este slabă (cantitativ şi calitativ).“ Şi apoi: „Unde este, de fapt, sefeul românesc? Unde se ascunde? De ce nu-l vedem mai agresiv pe piaţă? Ce lipseşte scriitorilor români, comparativ cu cei traduşi, ca să cucerească o piaţă nu atît de minusculă cum am fi tentaţi să credem?“, pentru a concluziona: „Puţini scriitori de sefe, puţine opere, puţine satisfacţii. Multă puţinătate în sefeul autohton.“ Cam pesimistă vederea. totuşi, unii merg înainte, fie ei excepţii sau nu. Despre excepţii spune Eddie într-un comentariu: „Singura concluzie posibilă: SF-ul românesc e o colecţie de situaţii şi personaje excepţionale, iar din excepţii nu rodeşte o piaţă viabilă, aşa cum ne-o dorim cu toţii. Sper să mă înşel, totuşi…“
„2. Debutul depinde de foarte multe lucruri pe care nu le poţi controla.“ În general, este vorba de reviste, şi aici au fost perioade mai bune, cu două, trei, patru reviste care apăreau, dar şi perioade mai proaste, cînd nu apărea nici una.
„3. Publicarea unui volum depinde de edituri, de politica editorială a acestora… şi de cei care lucrează acolo.“ Sînt pomenite trei edituri care publică autori români: Milennium Press, Bastion, Tritonic, dar să nu uităm că şi Polirom, Curtea Veche, Cartea Românească au publicat, deci nu e dracul chiar atît de negru.
„4. Publicarea unui volum nu aduce bani.“ Liviu Radu se dă exemplu pe sine, din unsprezece cărţi publicate doar pentru două a primit bani, pentru cinci a primit un număr de exemplare, iar pentru restul nimic.
Se desprinde, sub fiecare punct abordat, cam aceeaşi idee: autorul trebuie să ştie cum să scrie, ce să scrie, cărei edituri să i se adreseze şi, mai ales, să facă şi el ceva pentru promovarea lui. În comentarii, Adina spune că nici prin alte ţări nu sînt cohorte de autori care trăiesc exclusiv din scris şi că şi la ei durează destul de mult pînă ce un scriitor devine profesionist. Kyodnb zice că, la ora actuală, doar o singură editură ar avea forţa să vîndă un autor român de SF: Nemira. Pomenindu-se numele Editurii Polirom (care are o altă piaţă, după cum zice Eddie), intervine Lucian Dan Teodorovici, tocmai pentru a întări acest punct de vedere.
Apoi, scriitorul şi editorul ieşean simte nevoia să-şi exprime opiniile într-o însemnare pe blogul personal.
„Revin, deci: nu văd, totodată, un interes al criticii literare pentru domeniu. Nu văd apariţii consistente, repetate, ale acestor scriitori în publicaţii importante, de mai mare impact în lumea literară. Cu alte cuvinte, nu văd, nu simt literatura SF ca pe un fenomen, cu tot ce implică asta. Şi-atunci, de unde să fie un interes major din partea celor care publică literatură?“ Concluzia: „n-am nimic, ţin foarte mult să se înţeleagă asta, cu autorii/iubitorii de SF. Dimpotrivă, e o zonă prea slab reprezentată în literatura noastră – şi cred că e foarte necesară“.
Evident, discuţia se amplifică, apar iarăşi comentatori (genom) care dau de pămînt cu sefeul românesc, pe care, însă, se pare că nu l-au prea citit... Şi totuşi, o observaţie corectă a lui LDT: „Chiar acceptînd că omul nu ştie scriitori români de SF, că nu i-a citit, tot ar trebui să-ţi pui nişte probleme, nu?“.
Cum se poate schimba această stare a lucrurilor? Furtuna stîrnită de articolele pomenite mai sus ar putea fi un (nou) punct de plecare.
RSS Feed
Newsletters