Cartile exista printre noi, au viata lor, independenta uneori chiar si de vointa autorilor. Sint carti care stau cuminti (oare?) in sertare, asteptind o conjunctura favorabila, o tresarire de orgoliu din partea autorilor, o cerere din partea editorilor sau, de ce nu?, din partea pu-blicului. Sint carti care asteapta, fara nici o forma inca, prin dosare, pe foi pe care sint scrise capitole, fraze ori simple notite, carti care isi aduna substanta, zi dupa zi, in mintile scriitorilor, carti care asteapta sa prinda viata, sa se inchege.
Dar mai sint carti care deja exista, numai ca nu stie nimeni. Nu-si da nimeni seama de existenta lor sau (e bine? e rau?) nimeni nu vrea sa stie.
Vorbeam acum citava vreme cu un amic scriitor despre povestirile lui ramase risipite prin reviste. „De ce nu le stringi intr-un volum?“, l-am intrebat. „Nu ma mai reprezinta“, mi-a raspuns el, cu ochii undeva dincolo de ferestrele camerei in care ne aflam, cu gindul, poate, la subiectul viitoarei lui carti, la sanatatea parintilor sau la plaja de la Vama Veche. „Bine, dar povestile alea au insemnat ceva la vremea lor, au fost importante, au contribuit la schimbarea unui fel de a scrie in SF-ul romanesc“, am incercat eu sa-l aduc pe calea cea buna, fara sa ma gindesc o clipa ca, poate, binele comun nu e neaparat si binele fiecaruia. „Si-apoi, sa ne gindim ca a aparut o noua generatie – sau promotie, cum vrei sa-i spui – de cititori care de-abia invatau sa citeasca pe vremea aia... Pentru ei, textele tale sint legende, vorbeste lumea despre ele si cauta prin anticariate si pe la cunoscuti revistele in care au aparut... Nu merita si ei sa le citeasca?“. „NU ma mai reprezinta“, a tinut-o una si buna amicul meu. Intr-un tirziu mi-a zis asta: „Stii? Mi-au placut cravatele alea de lina de la inceputul anilor ’80. Dar nu mai pot iesi cu ele pe strada, zau“.
Totul pina la cravate. Si totusi...
Zilele trecute am primit acest mesaj: „Imi amintesc uneori, nostalgic, de vremurile cind cumparam JSF-ul (Jurnalul SF, n.m, M.H.) si citeam [..] Madia Mangalena a dlui Haulica si U-TV Man-ul lui Don Simon. Dumneavoastra nu, domnule Haulica? Despre dvs. mai stiu cite ceva [..]. Dar ce-o mai face Don Simon? Mai scrie? Mai publica? N-am citit nimic nou de dinsul de mult, mult timp. Si mi-e dor“.
Da... Si mie mi-e dor de Don Simon. Mi-ar placea sa am in biblioteca un volum cu Nicholson, Psycho 23, U-TV Man...
Ce-ar fi sa-mi imaginez ca am aceasta carte? Ce-as putea spune despre ea? Care ar fi motivele de bucurie? Ce ar avea in plus aceasta carte fata de alte citeva zeci care au aparut? Ei... Ar avea fiintele dependente de ecrane – fie ale televizoarelor, fie ale calculatoarelor –; ar avea lumea aceea cyberpunk prafuita din Workers, North Side Story, U-TV Man, ar avea Lumea lui Svolsen, Kaos si Realitatea panvala; ar avea povestile cu motocentauri si sybile. Ar avea-o pe Antonia cea cu ochii arsi din proiectatul roman despre fetitele care-si vind papusile; l-ar avea pe Nicholson, magul holywood-ian si am mai avea povestile teribile in care vedetele sint bunuri de larg consum, ca in Psycho 23, ar avea, in fine, Ramasitele verii, in care Chris Rea, Nicholson si De Niro se intilnesc cu Iisus venit calare pe un Harley Davidson... Si ar mai avea asta: „Ce unealta e asta?“; „Motocicleta, Doamne“; „Si ce face ea?“; „Merge pe sosea“; „Singura?“; „Nu, cu noi in spinare“. Nu stiu cum s-ar chema cartea asta. Poate Realitatea panvala. Poate Ramasitele verii. Sau poate, pur si simplu, Don Simon, ca albumele de debut ale trupelor rock...
Ce-ar fi sa-mi imaginez ca AM cartea lui Danut Ivanescu? A acelui Danut Ivanescu pentru care m-am dus la o intrunire a sefistilor la Sarata Monteoru, in 1993, sa-l cunosc, desi citisem doar doua-trei texte de-ale lui. Si inca nu pu-blicase povestirile care aveau sa-l faca cunoscut in fandom. Dar publicase Cheia pierduta, cu teritoriile acelea, unul pentru barbati si altul pentru femei, in care iubirile se petreceau in clandestinitate, incalcind interdictia trecerii dintr-un loc in altul, iar povestile de iubire, amintirile, se impartaseau pe bani grei... In acelasi an si in urmatorii aveam sa citesc Baba oarba pe acoperisul lumii, cel mai grunge text din tot SF-ul romanesc, apoi aveam sa ma bucur de Bigger, better, faster, no more, Si Pinocchio era viu sau Pina la un punct – texte care l-au adus pe Danut Ivanescu in situatia de a fi unul dintre cei citiva care au facut sa se vorbeasca despre cyberpunk-ul romanesc (ca asa-i ziceam pe vremea aceea desi el era – se nascuse deja – altceva, ceva de dupa sau de linga). Cum s-ar chema cartea pe care mi-am imaginat ca o AM? Poate Cheia pierduta...
Si-o sa-mi imaginez ca mai AM o carte: Intre bariere de Doru Stoica. E un fel de a spune „imi imaginez“ si un fel de a spune „o am“. Doru Stoica n-a scris prea mult. A scris chiar prea putin. Nu stiu daca sint zece povestiri cu totul in documentul de pe hardul calculatorului meu. Cartea ar fi trebuit sa apara de vreo doi ani, dar editura care trebuia s-o tipareasca a renuntat – a renuntat la cartea lui Stoica, a renuntat sa mai scoata carti, nu se stie –, iar ploiesteanul n-a luat-o sub brat sa bata la usa altei edituri. Din cite stiu, n-a mai pus nici mina pe pix sa mai scrie altceva. „Atit am avut de spus“ mi-a marturisit, intr-o seara, Doru. Si texte ca Interneci (am mai vorbit despre el), Despre primari, chinezi si burice sau La cercuri zac pe calculatoarele prietenilor. Si in ele este o lume vie, o lume a satului romanesc din secolul 21, o lume sincrona cu cele mai noi tehnologii pe care si le re-creeaza, in care Internetul exista, dar fara calculatoare, in care Sile Adminu’ pune pe fruntile satenilor niste cercuri de alama „care semanau cu cununiile de la biserica“ si ii face sa treaca intr-o alta realitate...
Ma uit la ACEASTA biblioteca a mea, o biblioteca pe care o pot cara dupa mine pe o discheta, si ma gindesc ca intimplator toti cei trei autori sint ploiesteni, ca toti imi sint prieteni (prietenia noastra s-a nascut din povestile pe care le scriam fiecare), ma gindesc ca sint un om bogat. Si n-am decit o discheta in buzunar...

