Autor: 
Categoria: 
Începuturile mele într-ale SF-ului sînt legate de Cenaclul Quasar din Iaşi. Era 1987, toamna, cînd Vlad Frînghiu m-a convins că sînt „de-ai lor“, şi aşa m-am apucat să scriu SF şi să frecventez cenaclul, care, pe vremea aceea, era condus de Dan Merişca şi George Ceauşu. Au fost cîţiva ani minunaţi, cînd am luat contact cu mişcarea SF românească, în care Dan Merişca era zeul blond care ştia de toate şi făcea de toate. Şedinţele de cenaclu, care se ţineau la Casa Studenţilor, nu erau altfel decît prin alte locuri prin care mai umblasem: la Făgăraş (primul cenaclu pe care l-am frecventat, pe vremea liceului, condus de Cornel Moraru, care nu era încă redactorul-şef de la Vatra, ci doar proful de română de la Liceul „Radu Negru“), la Braşov, în vremea studenţiei (cenaclul revistei Astra), la Slobozia, în vremea stagiaturii.
Cum spuneam săptămîna trecută, SF-ul mi-a dat o libertate pe care n-o mai simţisem pînă atunci.
Evident că la Quasar se respecta tipicul – cineva citea, ceilalţi erau atenţi o vreme, cîteva pagini, ceea ce nu-i împiedica să-l mitralieze pe tînărul aspirant la finalul lecturii. Rareori ieşeai bine din încleştarea cu „tăticii“ Merişca, Ceauşu, Frînghiu, ceea ce era, de fapt, adevărata şcoală a viitorului scriitor, poate mai importantă decît sfaturile legate strict de materialul prezentat (pentru că sfaturi găseşti la tot pasul, sînt cărţi despre cum se scrie etc.), aceea care te învaţă cum să treci de criticile care pe cei mai slabi de înger îi pot face chiar să se lase de scris. Tăria de a merge mai departe pe drumul tău îmi pare cel mai important lucru pe care poţi să-l înveţi într-un cenaclu. Şi ameliorarea abilităţilor, şlefuirea talentului..., şi asta se întîmplă, dar de ele oricum nu scapi toată viaţa. Cu puterea, perseverenţa şi speranţa în a răzbi nu te întîlneşti însă prea des, asta n-o mai poţi învăţa cu vîrsta.
Ideea de a veni săptămînal şi a citi sau a-i asculta pe alţii citind, apoi periajul sau desfiinţarea junelui autor nu mi s-au mai părut, după un timp, foarte productive şi mă gîndeam că, de la o vreme, un scriitor ar trebui să caute altfel de motoare care să-l ajute să se dezvolte. În 1993 i-am cunoscut pe ploieştenii grupaţi în Cenaclul Quo Vadis?, ale căror texte le urmăream în Jurnalul SF. S-a întîmplat la Sărata Monteoru, la una dintre adunările SF ale vremii, prima la care am participat, avîndu-l ca ghid pe Lucian Merişca. Am întîlnit un altfel de grup, care nu ţinea prea mult la tipicul cenaclier. Se întîlneau şi ei, dar mai mult pentru a sta de vorbă despre ceea ce fac, despre ceea ce citesc, despre cum ar trebui să scrie. Cînd cineva avea un text nou, îl printa în cîteva exemplare, îl dădea celorlalţi, apoi, la următoarea şedinţă de „cenaclu“, îşi povesteau impresiile. Asta şi preocupările comune, viziunea pe care o împărtăşeam asupra SF-ului de sfîrşit de mileniu m-au făcut să „trădez“ Quasarul (am împresia că ieşenii nu m-au iertat niciodată pentru asta) şi să mă fac „ploieştean“, aşa cum s-a făcut, cam în aceeaşi perioadă, şi bucureşteanul Sebastian A. Corn.
În paralel cu „ploieştenizarea“ mea, la Iaşi s-a întîmplat ca, împreună cu alţi prieteni, să înfiinţez un grup – i-am zis noi Alternativ SF (ei..., erau anii de glorie ai Nirvanei şi ai altor băieţi buni din Seattle) şi ne adunam la Mihai Samoilă acasă, unde nu ne citeam unii altora creaţiile, dar puneam la cale manifestări concrete: suplimente SF în ziarele din Iaşi (la un moment dat, existau cinci cotidiene, dintre care patru aveau suplimente SF), fanzine, emisiuni TV. Trecuserăm de faza în care aveam nevoie de o audienţă pentru textele noastre, le voiam de-acum publicate, pentru că, dacă nu are în spate o revistă, rolul unui cenaclu nu e deplin, nu-şi duce pînă la capăt misiunea de a „produce“ scriitori.
Acum nu prea mai există cenacluri, fanzine nici atît. O fi de vină şi Internetul, care face comunicarea mai simplă, eliminînd nevoia de a ieşi săptămînal în oraş la cenaclu. Un exemplu de cenaclu virtual este AtelierKult.com, despre care am mai vorbit, care funcţionează bine-mersi de vreo cinci ani şi care, pe lîngă discuţiile aplicate, pe text, la care participă tineri (şi mai puţin tineri) scriitori din toată ţara, se bucură şi de aportul „canadienilor“ Costi Gurgu şi Cătălin Sandu (alt fost quasarist) sau al „americanului“ Bogdan-Tudor Bucheru. Activitatea primilor doi ani a fost materializată într-o antologie apărută în 2005 şi ar fi timpul pentru un al doilea volum.
Deocamdată îi urez succes tînărului vechi cenaclu şi spor la renaşterea sefe-ului românesc.
RSS Feed
Newsletters