Redactorul-şef al revistei Helion,
Cornel Secu, semnează în cel mai recent număr al acesteia,
nr.3/2009, editorialul „E timpul...“. Articolul este o „chemare
la luptă“, la unirea tuturor forţelor sefiste sub un steag comun,
confederativ, pentru a repune lucrurile în regulă, pentru
revenirea la normalitate. Care normalitate... nu ştiu dacă a
existat cîndva, dar e bine că ne punem problema. Poate că
ARSFan (Asociaţia Română de Science Fiction) îşi va da
mîna cu SRSFF (Societatea Română de Science Fiction şi
Fantasy) şi cu „independenţii“ (sau cei neafiliaţi nici
într-una, nici în cealaltă) şi vor crea o
asociaţie/federaţie cu adevărat naţională care să organizeze
convenţii naţionale, care să impună nişte premii naţionale
pentru F&SF la toate categoriile, după un regulament bine
stabilit în ceea ce priveşte eligibilitatea, şi nu numai.
Zice Cornel Secu: „Formula
confederativă poate să asigure desfăşurarea convenţiilor anuale,
să decerneze premiile anuale, să delege reprezentanţii români
la convenţiile europene şi mondiale, să asigure un calendar
naţional anticipaţiei româneşti“.
Da, asta ar trebui să se întîmple.
E cazul. E timpul să ne unim forţele. Şi, poate, în martie
2010, la aniversarea a 30 de ani de la înfiinţarea Cenaclului
Helion, cu o participare largă, să se întîmple şi
acest lucru. Are dreptate Cornel Secu: asta este dincolo de orgolii,
de partizanate locale, de generaţii.
După douăzeci de ani, ar fi timpul ca
nouăzeciştii – ajunşi din tineri insurgenţi, uneori
contestatari ai optzeciştilor, în postura de dinozauri (în
vederea unor tineri insurgenţi douămiişti) – să se ia în
serios, să ajungă la concluzia că vîrsta de 40 – 50 de ani
este o vîrstă a asumărilor şi să aibă curajul şi
determinarea de a lua în mîini destinele literaturii F&SF
româneşti.
Cornel Secu face o trecere în
revistă a lucrurilor care sînt: scriitori, critici, reviste,
edituri, cluburi. Un inventar care iese nici prea-prea, nici
foarte-foarte. Dar suficient pentru a avea de unde pleca. Mai
vorbeşte despre renaşterea ARSFan... probabil în condiţiile
în care noua asociaţie apărută la Bucureşti, SRSFF, a ieşit
în faţă cu primele rezultate: revigorarea cenaclului
ProspectArt, premiile SRSFF şi antologia Alte ţărmuri. Cum spun
liberalii, concurenţa înseamnă progres. Bine-ar fi să ni se
întîmple şi nouă trebuşoara asta! Poate că e timpul
ca nici una dintre aceste două asociaţii să nu-şi aroge
întîietatea, rolul de primadonă. Poate că e timpul ca
membrii conducerilor celor două asociaţii să se aşeze la masă
alături de alte cîteva nume importante dintre ale celor
neafiliaţi pentru a trage concluziile unei întrebări care de
multă vreme ne frămîntă pe toţi (sau, în fine, pe
aproape toţi): ce-i de făcut? E veche întrebarea, ştiu, şi
nici nu contează cine a făcut-o celebră. Însă un răspuns
tot trebuie să-i dăm. Trebuie să fim în stare să-i dăm.
Pentru că o convenţie naţională
trebuie să existe. Deocamdată nu văd decît trei locuri în
care se poate organiza: la Timişoara, în organizarea ASRFan,
la Bucureşti, în organizarea SRSFF (care ar trebui să aibă
mai mult curaj în a-şi asuma nişte iniţiative, ar trebui să
renunţe la atitudini de genul „eu sînt asociaţie privată
şi cu banii mei fac ce vreau“, care sînt OK în
general, mai puţin în cazul în care ţi-ai pus în
titulatură cuvîntul „Română“ şi ai pretenţia de a
reprezenta sefeul românesc) sau la Iaşi, în organizarea
Clubului Quasar, printre puţinele care au dovedit, în ultimii
ani, că sînt în stare să organizeze evenimente
naţionale.
Pentru că nişte premii naţionale
trebuie date, în această perioadă în care se publică
zeci, dacă nu sute de titluri F&SF pe an, o parte destul de
însemnată dintre ele aparţinînd autorilor români.
Iar premiile ar trebui acordate pe categoriile consacrate – roman,
culegere de proză scurtă, antologie, povestire, critică şi teorie
literară, revistă... şi încă se mai poate discuta. Dar
aceste premii trebuie reglementate strict de nişte condiţii de
eligibilitate, tocmai ca să nu se mai işte discuţii, cum s-a
întîmplat în cazul premiilor acordate pînă
acum (Vladimir Colin, Cititor SF, SRSFF).
Pentru că participarea fandomului
românesc la convenţiile europene trebuie să însemne cu
totul altceva decît simpla prezenţă particulară a unuia sau
a altuia, trebuie să însemne implicare, dacă vrem ca, în
timp, să ne impunem valorile în Europa şi în lume.
Revin la ideea de confederaţie.
Dincolo de celelalte lucruri despre care vorbeşte şi Cornel Secu în
editorialul său, lucruri de bun-simţ, lucruri pe care le ştim cu
toţii, de fapt, această idee a formulei confederative mi se pare
noutatea cu care principalul promotor şi animator al sefeului din
Timişoara vine în întîmpinarea celor care vor ca
lucrurile să se schimbe în bine. Şi o face trecînd
peste orgolii, dar şi ţinînd seama de ele. Pentru că ar
trebui să fim naivi să vorbim doar despre depăşirea acestora, cu
seninătate, ca şi cînd nici n-ar fi existat. Problema
importantă însă este cum să facem ca aceste orgolii să
devină vectori de progres, şi nu frîne. Cum să facem ca
timişorenii, a căror asociaţie are şaptesprezece ani vechime,
să-şi pună experienţa şi resursele umane în slujba
comunităţii F&SF, fără a le răpi tradiţia, recunoaşterea
etc. Cum să-i facem pe cei din SRSFF, în plin elan al
afirmării, să accepte că nu sînt nici mai buni, nici mai răi
decît ceilalţi şi că sînt în egală măsură
îndreptăţiţi să joace un rol principal în ceea ce ar
putea fi renaşterea fandomului românesc. Şi, poate, mai mult,
cum să facem ca aceste două organizaţii să accepte că, de fapt,
majoritatea sefiştilor (fie ei fani, scriitori, redactori, editori,
traducători) nu sînt afiliaţi nici uneia, nici alteia dintre
ele, şi au dreptul să fie şi ei reprezentanţi în acea
confederaţie de care vorbeşte Cornel Secu.
Eu, unul, sprijin întru totul
această „formulă confederativă“ şi cred că orice zi în
care gîndim în sensul realizării ei este o zi cîştigată.
Cîştigată de scriitori, de editori, de cititori. Adică de
toţi cei care iubesc literatura F&SF care se publică în
România.