OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

S-au împlinit, în martie, patru ani de cînd apare rubrica aceasta, săptămînă de săptămînă (cu foarte puţine excepţii), şi nu cred că am răspuns vreodată la întrebarea „de ce SF?“.

Ce-i face pe oameni să se apropie de acest gen? De ce le place unora să citească astfel de cărţi, de ce le place să le scrie, să le editeze (iar aici mă refer strict la cei care editează cărţi din pasiune pentru gen, şi nu doar din raţiuni comerciale)?

De ce SF? Pentru că este un loc al evadării, o posibilitate de fugă – sau explorare – care stîrneşte gena exploratorului din noi. În fiecare carte SF găseşti o lume întreagă de cercetat, de înţeles, iar dezvoltarea personajelor, a poveştii îşi află împlinirea în această lume, şi nu în alta.

Te poţi lăsa furat de gadget-uri, de minunate invenţii sau de speculaţii, şi dacă ai o minte cît de cît dedată cu abstractul, cu gîndirea ştiinţifică, toată recuzita aceasta devine un joc al minţii, dătător de fiori.

Dar s-a spus, de mulţi ani, că literatura SF nu este despre gadget-uri, ci despre oameni. Care oameni? Cei pe care-i vedem pe stradă sau în autobuz? Sefeul e despre oamenii care trăiesc în condiţiile propuse de autor, în ipotezele lansate, despre oamenii care relaţionează cu un mediu (natural, social, filozofic – dacă vreţi) inventat/propus. Personajul din SF este omul supus unor teste, aşa cum, înainte de a fi lansate pe piaţă, automobilele sînt supuse testelor pentru a prevedea cum se comportă în anumite condiţii.

E greu să scrii SF. Un scriitor obişnuit (de mainstream – facem deosebirea aceasta între mainstream şi gen) scrie despre oameni şi toată atenţia şi harul lui sînt concentrate asupra acestora. Restul... este la îndemînă. Altcineva a făcut lumea, iar el n-are altceva de făcut decît s-o lase să existe în jurul personajelor. Un scriitor de SF însă trebuie să-şi creeze lumea. De la peisaje la tehnologie, de la micile lucruri care definesc fiecare om în parte la felul în care acestea îi modelează comportamentul, aspiraţiile şi calea spre împlinirea lor. Şi – cel mai greu dintre toate – întreg acest ansamblu trebuie să funcţioneze. Să fie credibil. Să nu dea impresia de fals, de contrafăcut, de artificial.

Pentru că cititorul de SF este, la rîndul lui, un om pregătit, instruit, citit, care, în multe cazuri, este specializat în domeniul abordat de scriitor. Şi-atunci nu-l poţi minţi, minciuna se deşiră şi tu, ca autor, îţi pierzi credibilitatea. Şi degeaba personajul are nişte trăiri, dacă ipoteza de la care se pleacă e falsă. E chestie de matematică: ai distrus ipoteza, s-a ales praful şi de concluzie. Un om dintr-o lume falsă nu poate fi decît tot fals.

De aceea, atunci cînd îi iese, scriitorul de literatură SF este cu adevărat un creator. Şi este un om liber tocmai din acest motiv: că nu e constrîns de înfăţişarea şi regulile lumii care există în afara celor patru pereţi între care vieţuieşte. Poate oricînd să deschidă uşa şi afară îl va aştepta o altă lume, ale cărei reguli sînt făcute de el.

Am zis mai devreme „atunci cînd îi iese“. Păi toată literatura despre care se vorbeşte, despre care merită vorbit este cea care „iese“. Indiferent de gen, 90% din ceea ce se face e bun de aruncat, după cum se spune, aşa că şi sefeul de calitate e de căutat tot prin acele 10 procente de reuşite. Cu cît se publică mai mult, cu atît numărul care exprimă cele 10 procente este şi el mai mare.

În toate aceste rînduri nu am vorbit despre eşecuri; despre revistele care mor – fie din cauze financiare, fie din cauza distribuţiei, fie că nu ajung la o anume calitate; despre cărţile care nu ajung la sufletul cititorului, care dezamăgesc – fie ca veridicitate a lumii propuse, fie ca realizare literară. Dar eşecurile, şi aici, nu fac decît să pună în valoare reuşitele. Sau, poate, aici mai mult decît oriunde.

De ce SF? Uite-aşa, pentru că unii dintre noi îl iubesc, şi dacă ajungi să iubeşti ceva, chiar nu mai contează de ce.