OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Titlul articolului din 7 octombrie era „Debutăm greu şi publicăm rar“. Am văzut cum e cu debuturile, să vedem cum e și cu publicatul. Am invitat cîțiva scriitori de F&SF să-și exprime poziția faţă de de următoarea problemă:

Ca să trăiești din scris ar trebui să publici des (măcar o carte pe an) și să vinzi mult. Cum asta cu vîndutul nu e (numai) treaba autorului, rămînem la prima problemă: de ce scrii/publici atît de rar?

Dan Doboș: Dacă aş fi făţarnic, aş putea pretinde că intervalul de cinci ani scurs între ultima Abaţie şi noul meu roman DemNet a fost necesar construirii universului destul de vast în care doresc să îmi plasez următoarele romane.
Dacă aş dori să mă pliez pe un curent intelectual care a scos literatura science-fiction din peisajul cultural românesc, aş pretinde că mi-am petrecut un întreg cincinal rafinînd ziceri care să mă facă preferatul filologilor.
Dacă aş vrea să plutesc în siajul bonjurist al scîrbei faţă de România, aş afirma că nu am găsit o editură care să lucreze aşa cum ştiu eu că lucrează editurile americane: cu avans, sinopsis şi text mostră.
Adevărul este însă că, neputînd să trăiesc din scris, am avut foarte mult de lucru cu ceea ce americanii denumesc „day job“. Mai ales că am vreo două...

Marian Coman: Am scris destul de greu dintotdeauna fiindcă sînt leneș, dar și exigent cu textele mele. O nefericită combinație, cred. Prima mea carte aduna texte scrise în vreo 12 ani. Apoi, un timp, mînat de entuziasmul debutului, am scris ceva mai des, dar senzația tot mai pregnantă că totul e cu doar un pic mai mult decît o muncă de Sisif, suprapusă peste micile probleme personale, dar mai ales peste inflația de cuvinte scrise prezentă la job – în redacția unui ziar –, mi-au frînat elanul. Scriu, ca foarte mulți scriitori români, în timpul liber, sacrificîndu-mi întîlnirile cu prietenii ori familia și nu-mi găsesc mereu motivații pentru a mă pune la treabă. Iar cînd o fac, se poate întîmpla să nu fiu mulțumit de ceea ce iese. Cred că, după o vreme, cea mai mare provocare pentru un scriitor, care, deocamdată, nu poate trăi de pe urma literaturii este să-și găsească motive pentru a continua să scrie.

Marian Truță: Răspunsul este conţinut (oarecum) în prima parte a întrebării tale. Scriu rar pentru că nu-mi permite timpul (pe care îl investesc în alte proiecte din care încerc să trăiesc). Dacă editorii s-ar grăbi să-şi plătească textele publicate, lucrurile ar putea merge mai bine. Pe de altă parte, se citeşte din ce în ce mai puţin. Şi mai prost, aş îndrăzni să adaug, dar asta este altă discuţie. Cota de piaţa a unui autor (inclusiv de sefe) este dată de calitatea textelor şi de impactul acestor texte pe piaţă. Atîta vreme cît un autor considerat bun, cu o cotă ridicată, vinde un tiraj de cîteva sute de cărţi în mai bine de un an, înseamnă că avem o problemă. O simplă aritmetică ne arată că a trăi, chiar şi foarte modest, dintr-un singur titlu sefe, înseamnă să vinzi un tiraj zdravăn, de cîteva mii bune de exemplare, iar contractul cu editura respectivă să fie unul fabulos de generos. Ceea ce nu prea se întîmplă. Ca o concluzie, piața de sefe autohton este o piaţă mică, slabă cantitativ şi calitativ, care demotivează autorul să producă mai mult. Rămîne de văzut cum s-ar putea debloca această situaţie.

Lucian-Vasile Szabo: Trăiesc un paradox. Sau două... Primul e dat de faptul că, de fapt, trăiesc din scris, din colaborările mele la gazete, adică din jurnalism, dar şi din articolele de cercetare ştiinţifică. Apoi, public rar proză, căci alte volume legate de alte domenii îmi apar şi cîte două-trei pe an! Literatura e o preocupare ce ţine de ceea ce cred eu că mă reprezintă în mod esenţial. Scriu temeinic, poate de aceea o fac relativ rar. Partea cu publicarea... Cercetările mele de teoria comunicării, valorificînd experienţa în faţa studenţilor, şi mai ales cele privind receptarea Revoluţiei din 1989 în presă, sînt mereu cu termen, publicarea punînd o presiune greu de gestionat cîteodată. Cu literatura e mai delicat. Se găsesc edituri, însă puţine sînt serioase, cu redactori buni, cu corectură, cu management eficient, cu...

Victor Cilincă: Pentru mine întrebarea potrivită ar fi „de ce scriu atît de des și de ce public destul de rar?“ În ultimii ani am scos o carte, maximum două pe an, dar au fost și ani fără cărți. Deși scriu zilnic, nu-mi permit să scot cărți la o editură de provincie care nu face promovare și astfel să nu fiu citit la București sau Cluj, să nu mă recepteze critica! Apoi, un roman bun nu se termină neaparat într-un an. Am, de pildă, un roman la care lucrez de doi ani și-mi mai va lua probabil doi sau trei, mai ales ca ținta mea e Gallimard. Aș putea să pun la socoteală romanele-foileton. Am și acum unul care apare săptămînal, e cam la jumătate. Pe urmă, eu scriu foarte mult teatru, iar teatrul se joacă – publicat e mai puțin eficient. Am încercat relații cu edituri naționale, dar acestea nu prea publică necunoscuți, mai ales din provincie. Am avut de pildă o întîmpinare elogioasă la Cartea Românească, dar Consiliul Director de la Iași a decis să nu publice. În general, românul scoate cărți pe banii lui sau ai sponsorilor și le bagă pe gîtul elevilor sau vinde la negru cîteva cărți, nu putem vorbi de o piață normală încă, de la moartea CLDC. Cam asta-i!

Costi Gurgu: Am debutat cu povestirea Minunata Caoara în 1993. Am debutat cu prima carte în 2000. Între cele două date, șansele mele de a debuta în volum au fost apropiate de zero. Nu este tocmai un lucru care să mă îndemne la a scrie din ce în ce mai mult. Cu toate astea, între 1993 și 1995 am publicat peste 40 de povestiri. După care am lăsat-o mai moale cînd am văzut că nu ies bani și că pe editorii de carte din România nu-i interesează succesele de revistă ori premiile, așa cum se întîmplă în Occident.
Romanul scris și premiat în 1994 mi-a fost publicat abia în 2006. 12 ani! Un scriitor nu poate scrie mult și bine fără acel sentiment de „closure“. Fără satisfacția că a reușit să publice profesionist prima povestire, primul roman. În urma dezamăgirilor oferite de piața românească, în 2002 am renunțat la scris. M-am reapucat în 2009, datorită ofertei făcute de Julie E. Czerneda.
Ca să trăiești din scris ar trebui ca mai întîi să fii plătit la un anumit nivel. Ca să fii plătit la acel nivel ar trebui să vinzi un număr minim de cărți. Iar ca să vinzi acel număr de cărți ar trebui ca piața de literatură SF&F să fie exploatată profesionist. Ceea ce nu s-a întîmplat niciodată în România cu scriitorii români și nu are șanse să se întîmple în viitorul apropiat. Ca să scrii mai des trebuie să ai o satisfacție profesionistă.
Liviu Radu a publicat 12 cărți în 12 ani. Este un povestitor de forță, apreciat de critici și cu priză la public. Cu alte cuvinte este un scriitor de succes. O carte pe an. Și nu trăiește din scris. Nici măcar în mainstream nu sînt mai mult de doi-trei care reușesc să cîștige destul în România.