OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ca să n-avem vorbe la proces, e bine să precizez din start că SF-ul din titlul acestui articol trebuie văzut mai larg, în sensul domeniului SF/F/H cu variantele lui mioritice. Dar pentru că, vorba poetului, toatea astea ar trebui să poarte un nume (am evitat formula „trebuiau“), să le zicem SF.
Şi-acum întrebarea: de ce scriu SF? Pot să încerc să încheg un răspuns gîndindu-mă? Amintindu-mi?
De ce ar scrie SF cineva care şi-a petrecut adolescenţa (pînă pe la vreo treizeci de ani) scriind poezie? Multă, multă poezie... Sau, poate, mai corect ar fi să spun poezii? O fi fost datul naţiei („românul s-a născut poet“), combinat cu varianta lirico-stahanovistă („că nu e om să nu fi scris o poezie“)... Nu ştiu. Adevărul e că, pe la optsprezece ani, comisesem deja prima proză, un fel de fantastico-absurdo... nu ştiu ce kafkian. Nici nu era prea rea povestioara aceea.
Mai pe la douăzeci şi, deja proza se îmbina – dacă nu armonios, măcar des – cu poezia. Realismul magic, Ştefan Agopian erau modele, tipare pe care mergeam. Cred că sînt cele mai apropiate exemple pe care le pot da pentru a răspunde la o întrebare gen: şi ce fel de proză scriai la vremea aceea? Oricum, scrisul meu se întrupa din Gabriel Garcia Marquez, Eugen Barbu, Ştefan Agopian şi Şcoala de la Tîrgovişte (faţă de care mă simţeam dator, avînd eu originile materne în Pucioasa, în afara faptului că mă topeam după scriitura lui Olăreanu, Simionescu, Petrescu...), plus halta în nouveau roman, ceea ce, pentru un june student la matematici, mi se părea absolut obligatorie (sau poate doar aşa a fost să fie).

Bine, bine, da’ sefeu’?
Ajungem acuşi şi la el, mă gîndeam însă că e bine de ştiut contextul formării unuia care, la vîrsta la care alţii erau celebrii autori ai unor romane ca, de pildă, Casa Buddenbrook, încă îşi mai căuta vocea, instrumentul. Aşa am învăţat eu că proza adevărată se scrie după treizeci de ani, adică după ce mai copilăreşti o vreme, după ce mai trăieşti puţin, ca să ai carne de pus pe întîmplări şi personaje... (nu că Buddenbrook n-ar fi avut!)
Apoi. Pe la treiştrei de ani, vîrsta la care li se întîmplă oamenilor pocinoagele, mi se întîmplă povestea asta:
Era vara lui 1987 şi eram la o nuntă. Mirele avea un prieten, iar prietenul mirelui un frate. Cam aşa am ajuns să-mi petrec mare parte a timpului stînd de vorbă cu un om care avea multe de spus (şi eu multe de ascultat, ca de obicei), un om vesel, care rîdea din două-n trei fraze, un om care era pasionat de SF – am aflat eu, poate nu chiar din secunda doi după ce am fost prezentaţi unul altuia. Cred că ni s-a făcut cunoştinţă în ideea că sîntem cam de aceeaşi vîrstă şi ne-om înţelege noi, sau poate ca să nu mă simt eu stingher, ori poate el să nu se simtă stingher la nunta prietenului fratelui său.
El pasionat de SF, eu pasionat de literatură, cu ceva povestiri scrise, cred că şi publicasem deja o proză, două, se pare că lipeala a mers, ne-am simţit bine, am găsit repede subiecte de conversaţie şi poate ceea ce se întîmpla atunci era mai mult decît o conversaţie, iar asta avea să se vadă în următorii ani.
Şi ce scrii, ce fel de poveşti scrii? m-a întrebat la un moment dat (secunda 3?) noul meu prieten.
Păi aşa şi aşa, un soi de fantastic, un fel de realism magic, un fel de…

Perfect, a strigat individul ăla înalt, cu ochii mari, cu gura mare şi cu mulţi, mulţi dinţi în ea, zîmbind, rînjind de-a binelea prin barba care… (Cred că eram amîndoi bărboşi la vremea aceea). Perfect, eşti de-ai noştri! a mai strigat el.
Hait! Care „ai noştri“? mă întrebam eu gîndindu-mă deja la cine ştie ce grupare mai mult sau mai puţin conspirativă (impresie care s-a dovedit, cu timpul, nu prea departe de realitate).
O să vezi că o să-ţi placă şi Dan, şi George…
Astea erau numele conspirative?
Şi nu ştiu cum m-am molipsit de veselia lui, m-am binedispus, mi s-a părut că îmi găsisem o casă, o ceva, un loc pe care-l căutam de mult, şi am aflat încă o dată că e adevărat ce se spune, că cine se aseamănă se adună, şi nu numai atît, dar se şi caută, chiar fără să-şi dea seama.
Aşa că imaginaţi-vă doi bărboşi veseli, hlizindu-se la fiecare a doua frază, spunîndu-şi amintiri, poveşti, povestiri, aşa cum le stă bine unor bărboşi din oraşul ăla minunat…
La plecare ne-am despărţit ca doi vechi prieteni, ca doi oameni care au ceva în comun, ca doi membri ai aceleiaşi comunităţi, chiar dacă unul dintre ei (adică eu) de-abia aflase de existenţa respectivei comunităţi.
Atunci ne vedem duminică la cenaclu, mi-a strigat Vlad, că aşa îl chema pe noul meu prieten, Vlad Frânghiu, cel care m-a convins atunci, în vara lui 1987, că locul meu e la Quasar, că eram unul de-ai lor. Quasar însemna cenaclul Quasar, cel condus de Dan Merişca, una dintre legendele sefeului românesc.
În acel an 1987 am şi scris primele povestiri SF: „Lipstick“, „SIHADA“, „Noi, cei cu ochii arşi“, „O portocală pe masă“, „Jocurile Olimpice ale Războiului“, „Mireasma tîrzie a morţii“.

Tot acolo, la Quasar, s-au derulat două momente importante pentru mine. Unul a fost cel în care mi-a venit rîndul să citesc primele 150 de pagini din Dune, traduse de Ioan Doru Brana, care circulau prin cenacluri sub forma unui teanc de foi dactilografiate, şi în care am văzut altceva decît ce scriam noi, altceva decît citisem în Colecţia Povestirilor Ştiinţifico-fantastice, fascicolele pe care le găsisem şi eu, ca tot omul, prin biblioteca pe care tatăl meu o înzestra cu de toate (multe cărţi din colecţia aceea cu nava şi soarele, printre altele). Al doilea este legat tot de nişte traduceri care circulau din cenaclu în cenaclu, şi e vorba, de data asta, de rodul muncii lui Mihai-Dan Pavelescu, iar acest rod se cheamă povestiri de William Gibson. Moment în care parcă cineva mi-a zis: bine ai venit în casa ta. Realismul magic al absolventului de informatică este, bineînţeles, cyberpunkul.
Aşa am ajuns eu să scriu SF, să citesc SF, să-mi placă libertatea deplină pe care ţi-o conferă genul, să mă simt bine, ca autor, în „limitele“ genului.
De ce scriu SF? Pentru că pot scrie tot ce-aş scrie altfel, şi încă ceva pe deasupra...