Autor: 
Categoria: 
Sebastian A. Corn: Nu ştiu de ce mi-au venit în minte, pînă acum trei ani, mai multe subiecte SF decît mainstream. O fi avînd legătură cu ce citesc, habar n-am. Chestia e că şi acum, cînd lucrez la un mainstream, îmi apar în minte pîlpîiri din zona imaginarului, ca să lărgesc puţin conceptul SF, pe care TREBUIE să le inserez în text.
Zilele trecute, în metrou, chiar m-am gîndit la asta şi găsisem o explicaţie simplă. În mainstream ţi se permit mai multe licenţe literare (îmi spuneam eu, dar nu ştiu cît de adevarat e) decît în SF. În romanul la care lucrez acum, roman cu români din România, trebuie să ţin cont de o gramadă de elemente de documentare. Pe parcurs, mi-am dat seama că anumite elemente de rigoare istorică nu ţin de economia textului şi sînt şuntabile. În SF însă, rigoarea unei lumi este obligatorie pentru ca lumea respectivă să alcătuiască un sistem care să stea în picioare. Pe de altă parte, în aceeaşi lume sf creată literar, există o licenţă majoră, folosită de la bun început: este acea licenţă care forţează cititorul la „suspendarea neîncrederii“.
Adică: lumea din textele mainstream este recognoscibilă dintr-un foc, aşa că îţi sînt permise derapaje minore de la realitatea de fapt, acestea putînd să constituie o metaforă în sine. În SF însă, metafora este însăşi lumea pe care o creezi.
Depinde ce gen îţi susţine, la un moment dat, subiectul, aşadar.
Cred că de-asta am scris mult SF şi nu scap de el.
Dar eu aş prefera altă terminologie: imaginar.
Zilele trecute, în metrou, chiar m-am gîndit la asta şi găsisem o explicaţie simplă. În mainstream ţi se permit mai multe licenţe literare (îmi spuneam eu, dar nu ştiu cît de adevarat e) decît în SF. În romanul la care lucrez acum, roman cu români din România, trebuie să ţin cont de o gramadă de elemente de documentare. Pe parcurs, mi-am dat seama că anumite elemente de rigoare istorică nu ţin de economia textului şi sînt şuntabile. În SF însă, rigoarea unei lumi este obligatorie pentru ca lumea respectivă să alcătuiască un sistem care să stea în picioare. Pe de altă parte, în aceeaşi lume sf creată literar, există o licenţă majoră, folosită de la bun început: este acea licenţă care forţează cititorul la „suspendarea neîncrederii“.
Adică: lumea din textele mainstream este recognoscibilă dintr-un foc, aşa că îţi sînt permise derapaje minore de la realitatea de fapt, acestea putînd să constituie o metaforă în sine. În SF însă, metafora este însăşi lumea pe care o creezi.
Depinde ce gen îţi susţine, la un moment dat, subiectul, aşadar.
Cred că de-asta am scris mult SF şi nu scap de el.
Dar eu aş prefera altă terminologie: imaginar.
Cristian-Mihail Teodorescu: Îmi permit să despic întrebarea iniţială în alte trei: (I) de ce pe tot parcursul sfîrşitului copilăriei, al pubertăţii şi primei părţi a adolescenţei am citit numai SF? (II) de ce în aceeaşi perioadă am început să scriu SF? (III) de ce ulterior am simţit nevoia de a scrie SF bine?
(I) Îmi plăceau fizica, Universul, călătoriile în spaţiu, paradoxurile. Pe la zece ani am văzut filmul Evadaţi din viitor, cu o completare despre teoria relativităţii, eveniment care mi-a schimbat viaţa. Imediat ce am scăpat de şcoala generală cu lecturile ei obligatorii m-am aruncat literalmente numai asupra SF-ului. În cam un an citisem aproape tot ce se publicase pînă la momentul respectiv.
(II) Pe la începutul clasei a zecea, plictisit întru cîtva de (re)-citirea aceloraşi cărţi, am purces să-mi imaginez eu nişte poveşti SF. Scriam pentru mine, ca să am ce citi. Le citeam şi le modificam dacă nu-mi plăceau. (Nu era minunat?) În clasa a unsprezecea am luat un premiu al C.C. al U.T.C. pentru o proză SF, care s-a soldat cu publicarea în almanahul Scînteia tineretului, achiziţionarea unui fîş din drepturile de autor şi începutul frecventării cenaclurilor Solaris şi Modul 13.
(III) La cenacluri, altă poveste. Am văzut ce însemna „lumea profesionistă“ a SF-ului bucureştean. O impresie nemaipomenită mi-a lăsat-o Mihai Grămescu, al cărui Aporisticon îl devorasem de vreo cinci-şase ori pînă la acea dată. Mihai s-a oferit, nici mai mult, nici mai puţin, decît să-mi corecteze o povestire. Şi, după două zile, a venit cu manuscrisul meu plin de sînge, corectat din răsputeri. Cu toate că nu mi-a plăcut deloc faptul că trebuia să-l dactilografiez din nou, i-am fost şi îi sînt profund recunoscător pentru acel gest.
La doi ani după aceasta, proaspăt întors din armată, m-am prezentat la Solaris cu un alt text, cu un limbaj cam vetust, dar pare-se cu o idee interesantă. Mihai Grămescu, politicos, m-a recunoscut, mi-a urat bun venit înapoi la cenaclu, dar a opinat că textul citit e o mare porcărie.
A fost combătut de un domn chel şi extrem de tăios în exprimări, care a reliefat de ce textul meu ar reprezenta într-adevăr SF de bună calitate. Vă las să ghiciţi cine era acel domn. Încurajat, săptămîna următoare am venit cu o altă povestire, la care chiar ţineam mult. Domnului cel chel nu i-a plăcut, a spus că e un mare zero textul meu. Şi atunci m-am ambiţionat, am comis proză după proză, m-am concentrat pe genul schiţă. Am trecut la texte scurte şi de impact, iar la vreo doi ani domnul cel chel (şi, după el, şi ceilalţi) au recunoscut că aveam ceva consistent de spus în SF. Cam în aceeaşi perioadă luam şi premiul pentru povestire la Consfătuirea de la Craiova din 1987. Se pare că începusem să scriu bine.
(I) Îmi plăceau fizica, Universul, călătoriile în spaţiu, paradoxurile. Pe la zece ani am văzut filmul Evadaţi din viitor, cu o completare despre teoria relativităţii, eveniment care mi-a schimbat viaţa. Imediat ce am scăpat de şcoala generală cu lecturile ei obligatorii m-am aruncat literalmente numai asupra SF-ului. În cam un an citisem aproape tot ce se publicase pînă la momentul respectiv.
(II) Pe la începutul clasei a zecea, plictisit întru cîtva de (re)-citirea aceloraşi cărţi, am purces să-mi imaginez eu nişte poveşti SF. Scriam pentru mine, ca să am ce citi. Le citeam şi le modificam dacă nu-mi plăceau. (Nu era minunat?) În clasa a unsprezecea am luat un premiu al C.C. al U.T.C. pentru o proză SF, care s-a soldat cu publicarea în almanahul Scînteia tineretului, achiziţionarea unui fîş din drepturile de autor şi începutul frecventării cenaclurilor Solaris şi Modul 13.
(III) La cenacluri, altă poveste. Am văzut ce însemna „lumea profesionistă“ a SF-ului bucureştean. O impresie nemaipomenită mi-a lăsat-o Mihai Grămescu, al cărui Aporisticon îl devorasem de vreo cinci-şase ori pînă la acea dată. Mihai s-a oferit, nici mai mult, nici mai puţin, decît să-mi corecteze o povestire. Şi, după două zile, a venit cu manuscrisul meu plin de sînge, corectat din răsputeri. Cu toate că nu mi-a plăcut deloc faptul că trebuia să-l dactilografiez din nou, i-am fost şi îi sînt profund recunoscător pentru acel gest.
La doi ani după aceasta, proaspăt întors din armată, m-am prezentat la Solaris cu un alt text, cu un limbaj cam vetust, dar pare-se cu o idee interesantă. Mihai Grămescu, politicos, m-a recunoscut, mi-a urat bun venit înapoi la cenaclu, dar a opinat că textul citit e o mare porcărie.
A fost combătut de un domn chel şi extrem de tăios în exprimări, care a reliefat de ce textul meu ar reprezenta într-adevăr SF de bună calitate. Vă las să ghiciţi cine era acel domn. Încurajat, săptămîna următoare am venit cu o altă povestire, la care chiar ţineam mult. Domnului cel chel nu i-a plăcut, a spus că e un mare zero textul meu. Şi atunci m-am ambiţionat, am comis proză după proză, m-am concentrat pe genul schiţă. Am trecut la texte scurte şi de impact, iar la vreo doi ani domnul cel chel (şi, după el, şi ceilalţi) au recunoscut că aveam ceva consistent de spus în SF. Cam în aceeaşi perioadă luam şi premiul pentru povestire la Consfătuirea de la Craiova din 1987. Se pare că începusem să scriu bine.
Marcel Luca: Eu aş îndrăzni să vin (în ograda mea), cu o formulă amendată astfel: „De ce mai scriu SF?“.
În 1973, pentru un scenariu de treizeci de strofe aferente unei cărţi de colorat (Vreau să fiu cosmonaut), ilustrate de Sandu Florea, e drept, într-un tiraj de 45000 de exemplare, am primit drepturi de autor care mi-au îngăduit, doar din jumătate, să-mi fac primul costum „la comandă“! La fel am repetat experienţa, în 1975, cu aceeaşi formulă, dublîndu-mi garderoba de ginerică.
N-au mai fost aşa de spornice veniturile (oricum sporadice) din scris SF, dar au existat pînă spre 1991, pentru povestiri apărute în antologii sau volume colective.
Desigur, după o dizertaţie cu dimensiune evident mercantilă, aşa cum am făcut-o prin lamentarea-mi lamentabilă, s-ar putea pune, de-abia acum, în mod serios întrebarea: „De ce, domnule, mai scrii totuşi SF?“.
O fac pentru că-mi prieşte! Galopul prin secolele trecute, ba chiar prin cele viitoare, cîte-o expediţie prin universurile paralele, toate acestea reprezintă un exerciţiu al imaginaţiei care îţi poate ţine mintea într-o sprinteneală care nu te rupe tocmai de realitatea imediată, reprezentată de semeni mult mai tineri, care altminteri, ar înceta să te observe în peisaj.
Să revenim, în final, la întrebarea la care prietenul Michael Haulică ne somează să răspundem: „De ce scriu SF?“.
Răspuns: „Ei bine, de-aia!“.
În 1973, pentru un scenariu de treizeci de strofe aferente unei cărţi de colorat (Vreau să fiu cosmonaut), ilustrate de Sandu Florea, e drept, într-un tiraj de 45000 de exemplare, am primit drepturi de autor care mi-au îngăduit, doar din jumătate, să-mi fac primul costum „la comandă“! La fel am repetat experienţa, în 1975, cu aceeaşi formulă, dublîndu-mi garderoba de ginerică.
N-au mai fost aşa de spornice veniturile (oricum sporadice) din scris SF, dar au existat pînă spre 1991, pentru povestiri apărute în antologii sau volume colective.
Desigur, după o dizertaţie cu dimensiune evident mercantilă, aşa cum am făcut-o prin lamentarea-mi lamentabilă, s-ar putea pune, de-abia acum, în mod serios întrebarea: „De ce, domnule, mai scrii totuşi SF?“.
O fac pentru că-mi prieşte! Galopul prin secolele trecute, ba chiar prin cele viitoare, cîte-o expediţie prin universurile paralele, toate acestea reprezintă un exerciţiu al imaginaţiei care îţi poate ţine mintea într-o sprinteneală care nu te rupe tocmai de realitatea imediată, reprezentată de semeni mult mai tineri, care altminteri, ar înceta să te observe în peisaj.
Să revenim, în final, la întrebarea la care prietenul Michael Haulică ne somează să răspundem: „De ce scriu SF?“.
Răspuns: „Ei bine, de-aia!“.
Dănuţ Ungureanu: Scriu în registrul science-fiction din două motive aparent antagonice. Cel dintîi este un evazionism care mi-a fost caracteristic de mic copil şi de care nu am nici cea mai mică intenţie de a mă dezbăra. Am comis versuri de la opt ani, dar prima proză a fost printr-a cincea: imitaţia eroică a unei povestiri de prin CPSF, cu exploratori ai Africii, triburi misterioase, pitoni, muşte uriaşe. Dar esenţial mi se pare faptul că era o povestire science-fiction.
Cel de-al doilea motiv pentru care folosesc cheia SF este potenţialul uriaş al pretextelor sale în ceea ce priveşte abordarea problemelor noastre reale. Mi se pare că o lucrare science-fiction este un ambalaj fără egal pentru orice idee a lumii înconjurătoare, asupra căreia vrem să atragem atenţia. Evident că ai mai multe şanse la un cititor cu fantezie, farmec şi abilitate, iar SF-ul are resurse nelimitate în acest sens.
Cel de-al doilea motiv pentru care folosesc cheia SF este potenţialul uriaş al pretextelor sale în ceea ce priveşte abordarea problemelor noastre reale. Mi se pare că o lucrare science-fiction este un ambalaj fără egal pentru orice idee a lumii înconjurătoare, asupra căreia vrem să atragem atenţia. Evident că ai mai multe şanse la un cititor cu fantezie, farmec şi abilitate, iar SF-ul are resurse nelimitate în acest sens.
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters