OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Subiectul (care, recunosc, ma bintuie de multa, multa vreme) mi-a revenit in atentie saptamina trecuta la Clubul Prometheus, unde am asistat la una dintre intilnirile Romaniei literare. Tema acelei intilniri atingea drepturile de autor si am simtit, pe parcursul celor aproape trei ore, ca, pina la urma, totul ar fi mult mai simplu, mai in regula pentru scriitorii romani daca ar exista si la noi agenti literari. E vorba, fireste, despre agentii literari care reprezinta scriitori romani.

Stiu ca inca nu sint „coapte“ conditiile. Stiu ca autorii romani (cu citeva exceptii) nu cistiga inca suficient din vinzarea cartilor lor, asa incit suma pe care o reprezinta procentul care i-ar reveni agentului sa fie motivanta. Stiu ca...
Numai ca aici avem o alta problema, poate problema principala pe care nu prea vrem s-o recunoastem. Sau o escamotam sub chestiuni inalt-etice si estetice. False. Ca false sint. Exista, din pacate, in Romania, nenorocita idee ca a ti se vinde cartile e un semn al compromisului. Exista nenorocita idee ca doar cartile fara valoare literara (inalta) se vind.

Si asta e o dubla jignire. O data sint jigniti cititorii-cumparatori (atunci cind se considera ca nu dau banii decit pe prostii), iar apoi sint jigniti autorii care chiar vind (bucuria editorilor, totusi!), aceste carti ale lor fiind considerate de confrati un fel de pact cu diavolul. Ne e proaspat in minte (proaspat-proaspat, dar sint deja citiva ani, nu?) „cazul“ Mircea Cartarescu, al carui volum De ce iubim femeile inca se vinde, inca este in topurile de vinzari ale librariilor. Mai toata tagma literara s-a aruncat asupra lui, criticindu-l, facindu-i praf cartea, povestile. Mie, unul, mi-a placut volumul. in ultimii ani, a fost singura carte pentru care am pierdut o noapte citind si nu m-am culcat decit dupa ce am terminat-o (eu n-am invatat noaptea pentru examene, nu lucrez, nu scriu, nu citesc noaptea).

Am descoperit in cartea asta un Cartarescu poate mai putin orbitor, dar un Cartarescu viu, cu umor, un Cartarescu asemanator mie, cititorului, cu aceleasi probleme, cu aceleasi intrebari, cu aceeasi lipsa de raspunsuri. Si, in loc sa ne bucuram cu totii ca unul dintre noi a dat lovitura si a inceput sa vinda (peste o suta de mii de exemplare, se spune!), ca, poate, in felul acesta, librarii vor incepe sa mai uite ideea fixa ca romanii nu se vind (stim cu totii ca reticenta editurilor in a publica autori romani de aici vine), ce-am facut? I-am dat in cap! Ca orice roman altui roman care a indraznit sa faca un lucru asa cum se face (adica, in cazul scriitorilor, sa scrie cu fata spre cititor). Nu-i nimic. Noi am ramas cu palavrageala si cu vaitatul perpetuu ca „in Romania nu se poate trai din scris“, el a ramas cu banii. Si cu alte mii si mii de fani. Pentru ca lucrurile se leaga. O carte vinduta atrage dupa ea un tiraj mai mare pentru urmatoarea. Cititorul care a cumparat o carte si i-a placut il va urmari pe acel autor si ii va cumpara si alte carti. Iar editurile vor investi in el, pentru ca – mereu uitam asta sau ne facem ca uitam – ele sint societati comerciale, nu?

Toti vrem sa fim celebri si bogati. Dar nu credeti ca ar mai trebui sa facem si noi cite ceva pentru asta? Nu credeti ca ar trebui sa mai jucam si noi la loto, daca vrem sa cistigam?
Cind o sa inceapa sa se vinda si cartile scriitorilor romani (si, se pare, lucrul acesta tocmai e pe cale sa se intimple), poate ca asta va fi un semnal pentru unii – fie ei scriitori, fie editori, fie doar intreprinzatori inspirati – sa se faca agenti literari.
Nu zic ca... „si cu asta basta“, ca nu-i asa. Greul de-abia atunci va incepe. Pentru ca agentul il va si manageria pe scriitor. ii va dicta ce sa faca, si cind, si cum. ii va face program de scris, program de deplasari. il va scoate in lume si-l va arunca in bratele multimii. (Eu, cel putin, asa as proceda, daca m-as face agent.) Si sa nu-mi spuna mie scriitorii ca nu si-ar dori sa faca lumea coada la ei la autografe. Ca nu-si doresc sa fie recunoscuti pe strada. Si asa mai departe.

A fi scriitor e o meserie care se invata. O meserie care (ne vine sa credem sau nu) se face in echipa. Cu editorul, cu redactorul de carte, cu PR-ul, cu agentul.
Prea des scriitorul roman considera ca turnul de fildes este o legenda care trebuie pastrata, perpetuata. Ca da bine. Ca implica o aura. Ca aduce, automat, eternitatea, nemurirea. Dar ea nu este decit o metafora, care se aplica numai atunci cind scriitorul isi scrie cartile. Numai atunci. in rest... in rest, exista celelalte ore ale zilei – pina la 24 – in care scriitorul trebuie sa fie tot scriitor si sa se ocupe de celelalte lucruri pe care le presupune aceasta profesie. Ca despre profesionisti vorbim, profesionisti ne visam toti.
De cind am inceput sa scriu aceste rinduri am in minte un schimb de e-mail-uri pe care l-am avut cu Jeff VanderMeer, un scriitor american caruia i-am publicat o carte in colectia pe care o coordonez. Se intimpla dupa mai multe e-mail-uri, pot spune ca deveniseram aproape prieteni.

Eram in negocieri cu agentul care il reprezinta pentru Romania pe agentul lui. Si i-am zis: „Jeff, crezi ca ar fi OK daca ofer (si aici era o suma) ca avans pentru cartea ta?“ Iar Jeff mi-a raspuns asa: „Draga Michael. Tu stii ca pentru mine e o bucurie sa-mi publici cartea in Romania si ca nu conteaza pe ce suma facem contractul. Dar in problema asta a banilor agentul meu e seful. Noi doi putem discuta despre orice, dar nu despre bani, ca nu vreau sa-l supar. Asta e intelegerea mea cu el si nu vreau s-o incalc“. Vorbim despre un scriitor care avea un agent.
Si sa va mai spun o poveste, cu un alt autor de SF, britanicul Richard Morgan. Dupa ce a scris primul roman, timp de doi ani a batut pe la usile editurilor incercind sa-l vinda. Apoi si-a luat un agent si totul a devenit simplu. A publicat de atunci cinci romane, a cistigat doua premii importante, a vindut (pe bani buni!) drepturile pentru ecranizarea unuia dintre ele...
Cam asa merg lucrurile. Si, mai devreme sau mai tirziu, asa vor merge si la noi.