Autor: Cine a zis „Nu lăsa pe mîine ce poţi face azi“ a ştiut el (mai degrabă ea) ce zice. Îndemnul se poate aplica în orice domeniu şi nu face decît – aplicat – să contribuie la bunul mers al lucrurilor.
Am vorbit, ceva vreme în urmă,
despre nerăbdare. Să vorbim puţin şi despre amînare. Fanii
nu prea au cu ce contribui la această temă. Poate doar cu
neîncrederea – care se transpune în amînare –
cu care întîmpină apariţia autorilor români. Sau
a revistelor. Apoi vin (unii dintre ei) şi spun că nu prea există
SF românesc, că ei nu prea au citit. Iar cînd, în
sfîrşit, află că volumul X chiar ar merita citit, ia-l de
unde nu-i. În cazul revistelor e şi mai şi. Nu cumpără
primul număr, nu-l cumpără pe al doilea... (ba că nu se găseşte
la chioşcuri – şi, în cele mai multe cazuri, chiar aşa
este –, ba că le e greu să facă comandă pe site-ul revistei, ba
că...) şi tot aşa, pînă cînd revista îşi
încetează apariţia. Pe urmă începe o goană de a face
rost de cele 2-3-4 numere apărute, apoi deplîng încetarea
apariţiei revistei... Abonamentul ar fi cea mai bună soluţie de
a-ţi asigura primirea revistei, dar şi de a-i garanta acesteia o
oarecare stabilitate financiară. Numai că, după cîte
„decese“ premature s-au întîmplat, ...cine mai are
încredere în abonamente? Pare a fi un cerc vicios aici.
Dar poate că singurul viciu este neîncrederea... sau, practic
vorbind, amînarea.
Un roman românesc din anii ’70 începea aşa: „Am ratat clipa!“. Poate că vieţile multora dintre noi conţin un şir de astfel de clipe ratate. Poate că, dacă îmi strîngeam textele într-un volum de povestiri şi, în acest fel, aş fi aşteptat ocazia fericită, în ziua în care o editură mi-ar fi cerut acel volum l-aş fi pus pe masă şi, poate, în cîteva luni eram publicat. Cum am amînat răspunsul pînă m-am căutat de texte şi le-am pus cap la cap, mai tăind, mai completînd... cînd am fost gata cu el, editura mi-a zis că „ne pare rău, dar vrem numai romane“. Ups! Bad timing. Probabil mulţi procedează ca mine şi pierd momentele... Pentru că prea puţini sînt abordaţi de edituri/editori cu ceva de genul „îmi place cum scrii, ţine-o tot aşa, ai putea scrie o poveste pe lună şi, la sfîrşitul anului, să tragem o linie să vedem dacă avem de un volum?“. Şi, totuşi, trăim vremuri în care lucrurile astea se întîmplă. Problema e să fim pe fază, să nu amînăm, să ne punem pe scris.
În cazul în care am reuşit să punem de-o carte, să încercăm s-o publicăm. Prea mulţi scriitori stau cu cărţile pe computer şi ridică neputincioşi din umeri: şi ce să fac cu ea? Cine mi-o publică? Păi, nu e decît un singur mod de a afla: trimiţînd-o la o editură. La a doua. La a treia...
În acest punct, clişeul ar suna
cam aşa: dacă are valoare, cartea îşi va găsi, cu
siguranţă, şi editorul. Ca orice clişeu, e discutabil (deşi s-ar
putea spune că nu degeaba a devenit clişeu). Ce e valoare pentru
unul, pentru altul poate fi non-valoare. Şi-apoi mai există un
element: valoarea poate fi literară sau de piaţă. Şi nu
întotdeauna cele două coincid. Iar, la urma urmei, editurile
sînt şi ele nişte societăţi comerciale.
Dar nu această problemă, a valorii, îl face pe autor să amîne. Pentru el, este evident că scrierea lui este valoroasă. Problema e cum să-şi aleagă editura. Şi-atunci caută printre cunoştinţele lui pe cineva care lucrează, colaborează sau are măcar niscaiva relaţii în mediul editorial. Da, dacă vorbim de cultură, de valori înalte... treaba asta cu „relaţiile“ nu sună tocmai bine. Dar, pînă la urmă, dacă nu de la prima carte, atunci cu siguranţă de la a doua încolo, toţi autorii ajung să cunoască (eventual să fie prieteni cu) vreun redactor de carte, îngrijitor de colecţie etc. Oricum aici se ajunge. Şi uite-aşa se netezesc cărările...
Acuma s-o spunem şi pe-a dreaptă: nu e suficient să cunoşti pe cineva... Nimeni nu-şi pune pielea la bătaie pentru orice manuscris. Aşa cum ziceam, o editură este, în primul rînd, o afacere şi în fiecare carte se investesc bani. Oricît de prieten ţi-ar fi editorul, nu-i vine să arunce banii pe fereastră. Trebuie să creadă cît de cît în potenţialul cărţii.
Dacă a căuta o „relaţie“ poate însemna un nou motiv de amînare, remediul poate fi trimiterea, pur şi simplu, a manuscrisului prin poştă (terestră sau electronică). În ultima vreme se practică şi sînt destui cei care au avut succes cu această metodă.
Aşa că nu amînaţi. Dacă aţi
scris o carte faceţi o listă cu editurile care vi s-ar potrivi şi
trimiteţi manuscrisul. Dacă aveţi şi ce spune într-un CV,
cu atît mai bine. O oarecare notorietate dată de publicarea
prin diverse reviste nu face decît să substituie „relaţia“.
Un editor poate amîna apariţia unei cărţi din mai multe motive, iar implicaţiile sînt şi ele diferite. Astfel, poate să nu primească într-un termen rezonabil contractul semnat de autor. Aceste întîrzieri apar, de regulă, în cazul autorilor straini. Şi dacă a apucat să anunţe apariţia cărţii pentru tîrgul de carte X, fanii devin nerăbdători. Se poate ca traducerea să întîrzie peste termenul prevăzut în contract. Şi, din nou, nu se poate respecta termenul de apariţie. Amînarea poate fi şi intenţionată, alte cărţi fiind prioritare în acel moment. Impactul la public este mai mare în cazul seriilor, cînd cititorul a „înfulecat“ deja prima, a doua, a „n“-a carte şi o aşteaptă pe următoarea... Aici se ameninţă cu achiziţionarea ediţiei originale.
Oricum am lua-o, amînarea nu-i bună. Dar parcă nici nerăbdarea... Există totuşi o măsură (corectă) a lucrurilor. Dar o putem afla de fiecare dată?
RSS Feed
Newsletters