FANTASY&CIENCE FICTION. Despre reguli

Autor: Michael HAULICĂ | Categoria: Rubrici | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Unii gîndesc – unii o şi spun, sub diverse forme, cu diferite tonuri – că, de cînd am trecut în barca editorilor, i-am trădat pe scriitori. Că nu le mai înţeleg nevoile, libertăţile, aspiraţiile. Că încerc să le fixez reguli, că încerc să le impun stăpîni. Că, în afară de editorul rapace, care jupoaie scriitorul de drepturi şi de banii ce i s-ar cuveni (indiferent de vînzări), mai nou – se pare – l-am mai inventat şi pe Măria Sa Cititorul.

Cîndva eram şi eu un tînăr scriitor independent, ascultător de grunge şi punk, demolator de mituri, reguli şi cioplitor, zi de zi, al statuii unicului, mirabilului, irepetabilului SCRIITOR. Trimiteam texte pe ici, pe colo şi mi se publicau. Trimiteam texte mai pe dincolo şi uneori mi se publicau, uneori nu (evident că varianta „nu“ mi se întîmpla de mai multe ori). Aşa am aflat eu de reguli. Pentru că pe-acolo, pe dincolo, treaba asta cu publicatul are nişte reguli. Şi cu cît respecţi mai multe dintre ele, cu atît te califici mai departe. Una dintre primele reguli – şi asta în faza eliminatorie – era una ciudată rău: să trimiţi textul într-un anumit format, cu un anume font, subiectul mailului să fie cutare, să-ţi scrii numele pe fiecare pagină a documentului etc. etc. Uimirea mea a fost că, în enunţul regulii, se spunea: dacă nu faci aşa, nici nu-ţi citim textul, ajunge direct la coş. Măi să fie! Ale naibii reguli! Păi nu se poate, nu e drept, nu e... N-o fi fost, dar am învăţat că sînt regulile revistelor LOR, şi dacă eu voiam să public acolo, trebuia să le respect. Nu voiam să le respect, treaba era simplă: să mă duc acolo unde nu mi se impun reguli sau unde sînt reguli care-mi convin. Normal că, în timp, am învăţat să le respect, şi aşa am ajuns să public.

Cînd am scris un editorial despre această experienţă a mea, şi l-am scris ca un fel de sfaturi despre ce şi cum trebuie să faci ca să fii publicat, a existat o reacţie destul de vehementă din partea unora, care mă acuzau că le iau dreptul la publicare, că le impun reguli ciudate etc.

Cînd am ajuns să fiu eu însumi editor, mi-am dat seama că în lipsa acestor reguli va fi vai de capul meu. Deşi m-am izbit de probleme încă de timpuriu (anii ’90), de-abia după 2000 şi după experienţele cu editorii „de dincolo“ am ajuns să folosesc şi eu un „Ghid al colaboratorului“, în care să explic cum trebuie trimis un manuscris. Sau cum aştept eu să-mi fie trimise manuscrisele. Cu toate astea, încă primesc texte scrise cu fonturi ciudate, pe care nu le am instalate, încă primesc texte fără diacritice, nesemnate etc.

Lucrurile pot fi foarte simple chiar fără să existe reguli precizate. Ar fi de-ajuns doar ca autorul să se imagineze în poziţia editorului (redactorului) şi să anticipeze ce l-ar deranja, ce l-ar face să dea manuscrisul la o parte. Nu mă refer aici la gramatică şi ortografie, pentru că, dacă un om ştie româna doar citit şi vorbit, nici nu-şi dă seama de asta. Dar uite un motiv serios ca, după o pagină citită, să arunci textul la coş. Da, ştiu, unii ar spune acum că au existat autori faimoşi care habar n-aveau de gramatică şi ortografie, că au existat redactori care să le facă textele publicabile etc. Să fie sănătoşi şi să aibă şi ei norocul ălora. Dar nu cu mine.

Lucrurile astea se aplică şi la reviste, şi la cărţi. Un manuscris trebuie pregătit înainte de a fi trimis spre publicare.

Nu vreau să fiu exhaustiv, n-am pretenţia că voi atinge toate regulile pe lîngă care trecem sau care ne stau în cale între manuscris şi opera tipărită.

Am vorbit despre manuscrise. Hai să zic ceva şi despre ce se întîmplă după. Adică după ce cartea iese pe piaţă.

Editura la care am publicat eu prima carte (Institutul European, Iaşi) mi-a făcut bucuria de a-mi organiza o lansare. N-am avut altceva de făcut decît să găsesc pe cineva care să vorbească şi să mă prezint la locul faptei. Am făcut-o, chiar dacă locuiam în Iaşi, iar lansarea a avut loc la Bucureşti. Mai departe a fost mai simplu. Dar, ca editor, ce mi-a fost dat să întîlnesc?

Am cunoscut scriitori mereu nemulţumiţi de ce a făcut editura pentru ei. Ba că nu i-a luat cineva de-acasă să-i ducă la lansare (eventual să-i ducă şi înapoi), ba că n-au avut lansare singuri şi au fost înghesuiţi, livraţi „la pachet“ cu alţii, ba că n-au avut suficiente lansări – variantă: lui cutare i-aţi făcut mai multe lansări –, ba că n-am adus suficientă lume la lansare etc. etc. Am învăţat că, uneori, comportamentul scriitorului poate face mai mult rău decît o vînzare sub aşteptări.

În spaţiul care a mai rămas, să spun cîte ceva şi despre relaţia cu cititorii. Despre cum ne raportăm la ei. Pentru un editor, cititorul este un personaj foarte important, pentru că el este cel care dă banii pe carte, este cel de pe urma căruia trăieşte şi, de fapt, de pe urma căruia „trăieşte“ şi scriitorul (atît cît trăieşte el în ţara asta în care tirajele sînt mici, iar vînzările, şi mai mici – de ce? E o altă discuţie).

Nu vreau să sugerez că scriitorul trebuie să fie un lingău, că trebuie să se ploconească în faţa cititorului. Dar parcă nici să aibă reacţii violente (mai ales în public) nu e cazul. Pentru că să te ferească Dumnezeu de greva cititorilor. De boicotul lor. Ştiţi cum merge industria asta: nu vinzi, următoarea carte nu-ţi mai apare.

Bineînţeles că pe bloguri se scriu şi o mulţime de prostii. Dar sînt boguri şi bloguri (vorbesc despre bloguri pentru că aici găsim cititorul, cititorul mediu, să zicem, deşi uneori e tobă de citit). Unii au citit multe la viaţa lor. Şi poate ar fi bine să-i mai asculţi şi pe ei. Pentru că dincolo de ce crezi tu că se înţelege din opera ta, pînă la urmă important e ce înţelege cititorul. Şi, repet, vorbesc despre un anumit nivel al cititorului, pentru că un cititor mediocru nici nu-şi face blog de cărţi. Dincolo de feedbackul pe care orice scriitor îl are din cronicile care apar în publicaţiile (mai mult sau mai puţin) literare, există şi reacţia cititorului, a celui care dă bani pe o carte. Şi asta nu trebuie neglijată.

Din cînd în cînd, mai vorbesc despre aceste lucruri, pentru că ele încă se aşază la noi, încă sînt în formare.

Recomanda articolul prin: